În nopţile pământene, Sirius, iarna mai ales, când aruncă sclipiri îngheţate dintr-un cer sticlos, aburit parcă de răsuflări… Sau vara, mai spre orizont, îndată după lăsarea serii, arătând sudul în silueta fantomatică a Câinelui Mare, peste puzderia de stele a Galaxiei. „Tu mai ţii minte, Leonida?” îl întrebam, uneori, când singurătatea devenea nu numai apăsătoare, ci se însoţea de acea senzaţie chinuitoare, specifică profesiunii noastre şi prezentă mai ales în zborurile lungi.