Silvia Năstasie: M-a surprins tandrețea în care te simți învăluit, ca cititor, deși parcurgi o călătorie care nu e deloc ușoară. Și țăndările de experiențe, emoții, trăiri în care se reflectă o lumină atât de puternică, senzația de speranță care nu poate fi înfrântă.

Cele patru vieți ale lui Daiyu este o lectură care vine peste tine cu o forță uluitoare, te răscolește și te transformă odată cu toate prefacerile prin care Daiyu, eroina acestei povești, este nevoită să treacă pentru a supraviețui. Este, în egală măsură, un roman de o sensibilitate covârșitoare, care ne așază în fața ochilor, cu un firesc rar întâlnit, această antiteză permanentă care ne definește, acest amestec de lumini și umbre care se regăsește în noi și în ceilalți. Un roman ca o nesfârșită poezie, tradus cu la fel de multă sensibilitate, duioșie și imaginație de Silvia Năstasie, cu care am avut bucuria de a sta de vorbă de curând.

Cum a fost pentru ea întâlnirea cu romanul lui Jenny Tinghui Zhang, ce a tulburat-o cel mai mult din această poveste, ce va rămâne cu ea și cum a reașezat poezia inițială în cuvintele limbii române, vă invităm să descoperiți din dialogul de mai jos.

1.     Romanul de debut al scriitoarei Jenny Tinghui Zhang, Cele patru vieți ale lui Daiyu este o ficțiune istorică răvășitoare, o poveste în care suferința și violența sunt sublimate într-un lirism aparte, în metafore luminoase și în imagini puternice care rămân cu cititorul mult după finalizarea lecturii. Eu am citit cartea în română și m-am bucurat nespus să găsesc atât de multă poezie în traducerea ei.

Cum a fost pentru tine, Silvia, întâlnirea cu Jenny Tinghui Zhang și cu universul complex, contrastant, al eroinei sale, Daiyu?

Țin minte că atunci când am citit primul paragraf din carte, înainte să știu ceva, orice, despre povestea lui Daiyu, am simțit un val puternic de emoție. La Jenny Tinghui Zhang, vulnerabilitatea e ca un fel de sport extrem, asta aveam să descopăr mai târziu. Însă primele cuvinte au fost fix ca un salt, fără plasă de siguranță, în emoție. Și e o senzație care reapare acum, când încerc să povestesc ce a însemnat întâlnirea asta pentru mine și cât de recunoscătoare sunt pentru ea.

Energia din Cele patru vieți ale lui Daiyu seamănă cu un val uriaș și nestăvilit, care se descătușează și apoi se retrage în sine, lăsându-te să te îngrijești de emoțiile pe care le-a scos la suprafață, de toate comorile dezgropate, de toate disperările încremenite în mâl. Iar felul în care scrie Jenny Tinghui Zhang poate fi descris ca o îmbrățișare caldă, ocrotitoare, într-o lume în care nu-i ușor de trăit. Daiyu are parte de niște experiențe teribile, dar Zhang le învăluie în atâta tandrețe, în nespusă duioșie, dându-i spațiu să existe, prin cuvintele ei, acestei copile care pare să nu aibă loc în lume și care își clădește „viețile“ din legende, din mișcări ale pensulei, din simboluri, din amintiri și din bunătatea necunoscuților. Într-adevăr, sunt imagini puternice, foarte multă poezie – este cu siguranță o experiență care te modifică, în modul cel mai sensibil cu putință.

2.     Daiyu este o eroină atipică, deopotrivă puternică și extrem de fragilă, cu un univers interior bogat – o viață interioară în care a reușit să cuprindă și să salveze tot ceea ce îi este de trebuință pentru a supraviețui unei lumi străine, neprimitoare, dure. Există o anume sensibilitate care îmbracă chiar și cele mai sumbre și răscolitoare episoade, un lirism care străbate delicat scriitura lui Jenny Tinghui Zhang și care o face atât de specială. A fost o provocare pentru tine să aduci atât de mult din poezia scrierii inițiale în limba română? Cum vezi tu, din perspectiva celui care traduce, un astfel de roman în care lirismul este un element atât de important?

Într-adevăr, Daiyu este un personaj cu totul special. Și mi se pare cu atât mai importantă călătoria ei în care, de fapt, este vorba despre descoperirea drumului către sine, dincolo de legende, disperare, cruzime, zboruri frânte și tot felul de identități.

Pentru mine, provocarea cea mai mare în întâlnirea cu această carte a fost să reușesc să mă detașez emoțional de intensitatea poveștii, pentru că te copleșește, pur și simplu. Poate că sună prețios și ușor afectat, dar pentru mine a fost genul de carte care-ți dă foarte mult și greu de simțit, atunci când însoțești la drum, prin lumea asta violentă, o fată care trebuie să învețe cine e, să-și clădească, din umbre, trăsături de pensulă și văzduh, o identitate. Iar Zhang dă la o parte toate straturile de protecție, ca să simți emoția din plin, și-atunci devine și o experiență și o căutare personală, în care trebuie să accesezi și părți din propria vulnerabilitate. Iar poezia imaginilor ajută foarte mult, pentru că face loc tuturor celor grele, de simțit și de trăit.

 3.     Caligrafia – și explicațiile care fac trimitere la filosofia profundă din spatele fiecărui simbol – joacă un rol important în povestea lui Daiyu. Autoarea mărturisește într-un interviu că pentru redactarea fragmentelor despre caligrafie s-a documentat minuțios, consultând și citând surse diferite. Există nenumărate pasaje în care autoarea vorbește despre semnificații și sensuri, despre diferențe între sunete și cuvinte și înțelesul lor în engleză versus chineză. Au fost dificil de tradus aceste pasaje pentru tine – din punctul meu de vedere vorbim de o traducere în interiorul traducerii?

Caligrafia joacă un rol foarte important în povestea lui Daiyu – descrie, în tușe foarte sensibile și expresive, o perspectivă profundă asupra artei de a trăi, în autenticitate, frumos, disciplină, curaj și sinceritate. Față de tine și față de lume. Nu ca să devii vreun erou, ci om. Și asta face cartea și mai specială, pentru că te poartă prin atâtea vieți, prin atâtea culturi, prin atâtea moduri de a vedea lumea, de a o desena, de a o interpreta. Iar școala maestrului Wang este locul unde se construiește, capătă contur și culoare și se șlefuiește una dintre viețile lui Daiyu – o viață despre arta cunoașterii de sine și despre libertatea de a da drumul pensulei, atunci când simți că te-ai încrâncenat prea tare să trasezi linia perfectă.

 4.     Au existat pasaje din carte care ți s-au părut greu de tradus? Dacă da, care și din ce motive?

N-aș vrea să repet și să pară că folosesc cuvinte prea mari, dar așa a fost pentru mine întâlnirea cu această carte – copleșitoare. În sensul cel mai bun, dar și mai vulnerabil, pentru că au existat momente în care simțeam că e nevoie să încasez o anumită emoție înainte să mă apuc să-i descâlcesc sensurile, de orice fel. Și-atunci mă opream. Dar poate cel mai complicat mi s-a părut ultimul capitol, despre care nu voi dezvălui prea multe, dar care e o avalanșă de emoții, de la furie, indignare, deznădejde, până la iubire și speranță irațională, e un carusel complicat de cuvinte și stări, care descrie însă cu atâta frumusețe și cruzime esența condiției umane, în sălbăticia și miracolul ei. Este o carte despre oameni, oamenii sunt complicați, iar acest ultimul capitol ne face atenți la lumina și bezna din noi. Și la faptul că, de cele mai multe ori, avem de ales.

 5.     Este cunoscut faptul că scriitorii pot avea momente de blocaj, pe care, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, nu reușesc să le depășească. Se întâmplă acest lucru și în cazul traducerii? Se ivesc astfel de momente mai dificile în procesul de traducere a unei cărți? Dacă răspunsul tău este da, ce te ajută să le depășești?

La mine cred că este invers, am senzația că (dis)funcționez într-o stare de blocaj semi-continuu, m-am obișnuit atât de mult cu ea, că nici nu-mi dau seama cum apar uneori scurte momente/perioade în care se mai dezactivează frâna asta invizibilă. Dar există și momente de felul ăsta și-atunci am învățat să le prețuiesc cu atât mai mult.

 6.     Ce te-a surprins cel mai mult la acest roman? Ce anume ți s-a părut a fi tulburător și ce crezi că va rămâne cu tine din această experiență?

Cel mai mult, cum am spus și mai devreme, m-a surprins tandrețea în care te simți învăluit, ca cititor, deși parcurgi o călătorie care nu e deloc ușoară. Și țăndările de experiențe, emoții, trăiri în care se reflectă o lumină atât de puternică, senzația de speranță care nu poate fi înfrântă. E o frumusețe a neînfricării pe care Zhang a surprins-o minunat, e ca un fir de speranță prinsă în chihlimbar, translucidă, aparent fragilă, dar imposibil de distrus.

Surprinzător la Cele patru vieți ale lui Dayiu e și faptul că în această nu e strop de melodramă, de emoție falsificată, de poezie ieftină. Totul e autentic și nefiltrat, nedomesticit, dar atât de frumos și de emoționant, tocmai pentru că nu încearcă în niciun fel să emoționeze. Ci doar să povestească. Despre viață și toate ale ei, despre noi și ceilalți. Și, mai ales, despre ce se întâmplă când noi suntem ceilalți.

 7.     Dacă ar fi să oferi câteva motive pentru care cineva ar trebui să citească această carte, care ar fi acelea?

Cred că este o experiență care te modifică, în multe feluri, dislocă niște bucăți din tine și face loc pentru un val mare de emoție, dar și pentru moduri noi de a înțelege lumea și pe noi în ea.

Cartea asta are extrem de multe straturi, de la poezia incredibilă a scriiturii, la modul în care pune în pagină un context istoric prea puțin cunoscut, dar de o relevanță acută, mai ales azi – o poveste despre respinșii, refuzații acestei lumi, despre vieți tranzacționate și identități care-ți hotărăsc destinul.

Aș aminti aventurile prin care trece Daiyu în toate viețile și transformările ei, lecțiile de filosofie și umanitate, dar și generozitatea care nu pretinde nimic în schimb, modul în care Zhang dezasamblează mecanismele urii sălbatice și iraționale față de celălalt, dar și față de noi înșine. Are și elemente de legendă, la limita supranaturalului. Dar ce reușește Jenny Zhang, într-o manieră superbă în romanul ei de debut, e să ne arate oamenii din spatele fricii. Și e minunat și înfricoșător.

 8.     Dacă nu te deranjează, poți împărtăși cu cititorii noștri un episod/ moment din călătoria lui Daiyu care crezi că va rămâne mereu cu tine?

Sunt multe momente, dar cred că voi păstra mereu un strop din sensibilitatea relației lui Daiyu cu bunica ei, conversațiile lor, peste ape, peste ceruri, peste o istorie care nu le-a dat timp împreună, puterea rădăcinilor care le legau pe sub pământ, în ciuda faptului că Daiyu fusese dusă cu forța la mii de kilometri distanță și unde n-a fost tratată ca un om, ci ca ceva ce trebuie îmblânzit, stăpânit, îndepărtat sau schimbat în altceva. Cu altceva.

Și, bineînțeles, finalul e tulburător, o explozie de cruzime și de umanitate în același timp, e disperare, e rătăcire, dar e și împăcare, e împlinirea unui sens. Și a unor vieți. Așa că vor rămâne mult cu mine viețile lui Daiyu și povestea care le-a împlinit.

Tweet