Robin Hobb  “Răzbunarea asasinului”
Volumul al treilea din Trilogia Farseer

Colecţia Nautilus

Răzbunarea asasinului încheie o trilogie scrisă cu iscusinţă de o autoare singulară în literatura fantasy de astăzi. Robin Hobb apelează la soluţii literare uimitoare prin ingeniozitatea lor şi te introduce în teritoriul imaginar al intrigilor ţesute de câţiva eroi pe care nu-i vei uita multă vreme. Alături de ei străbaţi ţinuturi nesfârşite şi le trăieşti drama până la final, când unele speranţe mor şi altele de-abia îndrăznesc să răsară, iar aventura se încheie numai ca să înceapă din nou. Când ai citit şi ultima pagină din Răzbunarea…, nu poţi să te desparţi nici de erou, nici de prietenul său lup.

FitzChivalry Farseer, protagonistul cu o soartă mai amară decât moartea, e un reper pentru tineri şi mai puţin tineri în aceeaşi măsură, iar trilogia Farseer e un cadou excelent, o lectură care va încânta la orice vârstă.

În Ucenicul asasinului şi Asasinul regal, Robin Hobb şi-a vrăjit cititorii cu povestea unei case regale aflate în pericol şi un tânăr născut ca să-i schimbe destinul. Onoarea şi trădarea, gloria şi durerea, dragostea şi patima care au condus firul poveştii de la primele pagini ating noi culmi în ultimul volum al trilogiei Farseer.

Regele Shrewd a murit ucis de maşinaţiile fiului său celui mai tânăr, Regal. La fel şi FitzChivalry, executat pentru că a întrebuinţat magia interzisă a animalelor numită Harul — cel puţin aşa cred prietenii şi duşmanii lui. Dar, cu ajutorul protectorului său, Burrich, şi al mentorului său, Chade, Fitz este scos din mormânt, plin de răni pe trup şi în suflet, numai pentru a găsi un regat aflat la un pas de prăbuşire.

Prinţul Verity, moştenitorul de drept al lui Shrewd, s-a pierdut în aventura căutării Străbunilor, sperând să le obţină ajutorul împotriva atacurilor mârşave ale Piraţilor Corăbiilor Roşii. Regele Regal a abandonat capitala de pe coastă, Buckkeep, pentru splendorile şi opulenţa unui palat din interiorul regatului, lăsându-şi supuşii prinşi între raidurile piraţilor şi propriile sale gărzi rapace. Numai întoarcerea prinţului Verity — sau a moştenitorului purtat în pântece de prinţesa lui dispărută — poate readuce gloria celor Şase Ducate.

Dar Fitz nu vrea să aştepte ziua aceea. Mânat de amintirile sumbre ale temniţei şi torturii îndurate de la Regal, dar şi de pierderea iubitei lui, Molly, porneşte într-o aventură de răzbunare sângeroasă, hotărât să-l înlăture pe bărbatul care a distrus tot ce i-a fost lui mai drag. Este o aventură care îl va arunca pe Fitz în ape tulburi, în timp ce el va lupta împotriva curenţilor sălbatici ai magiei sale lăuntrice — ape care fie îl vor îneca, fie îl vor ridica la un rang foarte înalt, pe care nu l-a purtat până atunci. Pentru că, pe măsură ce destinul îl atrage nemilos în pânza lui încâlcită, Fitz se pomeneşte străbătând drumuri la care nici nu a visat, către locuri pe care nici nu şi le-a imaginat, drumuri care conduc la secrete de mult timp îngropate şi la soluţii nebănuite. Drumuri care, în cele din urmă, îl vor învăţa adevăratul înţeles al curajului, devotamentului şi sacrificiului.

Părăsind o colibă izolată din pădure pentru tărâmurile decadente ale suveranităţii şi pentru ţinutul vast şi tainic al Străbunilor, Răzbunarea asasinului ne poartă în teritorii ale puterii şi încântării, locuite de personaje vibrante, şi creează viziunea triumfătoare a unei lumi retrase, care nu va fi uitată prea curând.

„Genul fantasy a fost încondeiat nu o dată, pe bună dreptate, şi categorisit, uneori exagerând, drept minor, caracteristic unui anumit tip de cititori (cititoare?).

De la această prejudecată am pornit şi eu când am deschis mai întâi Ucenicul asasinului. Trecusem de mult de vremea poveştilor, dar a fost suficient să parcurg două capitole din romanul lui Robin Hobb, care deschide trilogia Farseer, ca să-mi dau seama că, de fapt, fantasy înseamnă exact ceea ce face această scriitoare, că romanele ei sunt cele care ar trebui să reprezinte etalonul acestui gen blamat, dar citit.

Robin Hobb ştie să scrie. Rareori am parcurs de la cap la coadă o carte în care descrierea să nu reiese din şiruri interminabile de adjective, ci din replicile personajelor, chiar zgârcite la vorbă, sau din pasajele meditative. Detaliile sunt în aşa fel inserate în frază, încât dobândesc imediat caracter vizual. Când am terminat primul roman al seriei, Ucenicul asasinului, mi-am zis că autoarea a vizitat multe castele. Când l-am terminat pe al doilea, Asasinul regelui, aş fi jurat că a locuit într-unul populat cu personajele create chiar de ea. Când am ajuns la al treilea, Răzbunarea asasinului, mi-am zis că, da, dacă lumea fantasy ar exista, atunci sigur ar fi locuită de personajele lui Robin Hobb, măreţe, dar meschine, mărunte, dar demne, malefice, dar inteligente. Şi, înainte de toate, credibile. Între ele, se distinge bufonul – tip uman azi dispărut, cel puţin aparent.

În lumea lui Robin Hobb, credibilă e şi magia. Două sunt talentele deosebite cu care şi-a înzestrat unele personaje, Harul şi Meşteşugul. Graţie Harului vorbeşti cu animalele. Nimic ieşit din tiparele fantasticului până acum. Însă Harul lui Hobb stabileşte o relaţie unică între om şi animal, relaţie care nu va caracteriza niciodată interacţiunea dintre doi oameni. Prietenia om-animal se termină numai prin moarte, iar între ei nu va exista altceva decât devotament şi afecţiune absolută. Am câţiva „prieteni” la care aş renunţa oricând pentru unul ca Ochi Întunecaţi.

Meşteşugul, moştenit numai de cei cu sânge albastru, se pierde, dacă nu eşti învăţat să-l foloseşti. Înseamnă, simplu spus, să comunici cu alţii gândind. Poţi să-i vezi fără ca ei să ştie, să vorbeşti cu ei, să le torturezi mintea şi chiar trupul. Dintre Har şi Meşteşug, primul e mai credibil, deşi nu ne-am da în lături să beneficiem de amândouă…

Citiţi cărţile lui Robin Hobb. Veţi lua contact cu un condei de elită.“