Alexandru Tatos a fost un om curajos. Într-o epocă despre care se spune că românii aveau sufletul sărac şi gri, regizorul Alexandru Tatos s-a încăpăţânat să strălucească. Ba mai mult, în majoritatea filmelor sale, a avut curajul să arate cu degetul şi să acuze realitatea cea gri. Pe lângă cele câteva filme extrem de valoroase, Alexandru Tatos a lăsat în urma lui şi un jurnal în care a notat timp de 17 ani tulburările prin care a trecut în încercarea sa de a face artă în perioada comunistă. În continuare, Liana Tatos, soţia regizorului.

Să presupunem că vă adresaţi cuiva care nu ştie cine este Alexandru Tatos. Care este primul lucru pe care l-aţi spune despre soţul dvs?

Liana Tatos: Să se ducă la cinema şi să vadă filmele lui Tatos. Nu e uşor, pentru că sălile de cinema se feresc de filmul românesc, fie el mai nou sau mai vechi, dar au apărut din fericire DVD-uri şi mai fac şi televiziunile ”tentative” de a ne arăta că avem şi noi, românii, o cinematografie.

Şi ce va găsi  în filmele lui Alexandru Tatos?

Liana Tatos: Găseşte astăzi, în 2010, totul viu şi prezent ca şi cum filmul ar fi fost făcut foarte de curând. Tatos face parte dintre regizorii generaţiei care a fost denumită „valul anilor ’70” alături de Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Radu Gabrea, Stere Gulea…. E mult adevăr în filmele lor. În Secvenţe-le lui Tatos, de exemplu, despre care Cristi Puiu spune că  “îl petrifică” este povestea cu acel cârciumar şi şmecher şi disperat şi cinstit în sufletul lui, dar şi hoţ în meseria lui, iar toate trăirile fantastice care se văd pe faţa lui Mircea Diaconu cred că impresionează enorm.

Gândindu-ne la Pagini de Jurnal care a fost reeditată de curând la Nemira, de ce ar fi cineva interesat să citească această carte?

Liana Tatos: Pentru că este ca un roman poliţist. Asta nu am spus-o eu. A zis-o cineva care a citit Pagini de Jurnal. De ce? Pentru că el scria în fiecare zi şi totul era cu suspans. Pentru că scria: astăzi mă duc să văd dacă îmi aprobă sau nu filmul. Sau scria: astăzi o să aflu dacă mi-l dă sau nu mi-l dă pe Mircea Diaconu, care era în armată. Şi te interesează să vezi ce se întâmplă mai departe: a convins un general de armată să îi dea permisie actorului său preferat, s-a aprobat scenariul, a trecut filmul de cenzură? Jurnalul acesta este publicat  cum l-a scris el, necosmetizat. Şi l-am lăsat aşa pentru că mi-am dat seama de prospeţimea pe care o are faptul petrecut atunci. Farmecul cărţii stă în farmecul improvizaţiei. Şi în farmecul ideii că acest jurnal era scris la patru dimineaţa. În Pagini de Jurnal, Tatos este adevărat, nu se cenzurează, este foarte sincer şi foarte cinstit cu el însuşi.

Rătăcire (1978)

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=BEyLdOLnwEU&feature=player_embedded [/youtube]

Dacă ar fi să inventăm o hartă a vieţii, care momente din viaţa lui Alexandru Tatos ar fi văile şi care munţii?

Liana Tatos: Când vine vorba despre cinematografie, Secretul armei… secrete ar fi trebuit să reprezinte un pisc. Ce fericit a fost  la filmul ăsta! Cânta şi se juca cu actorii. Era ca un copil şi spera foarte tare în succes de public. A fost un pariu al lui prin care a vrut să demonstreze că poate face nu doar filme grave, ci şi comedie pură, la care să se râdă sănătos. E demenţă la filmul ăsta. A fost ţinut doi ani în cutii, apoi i-au dat drumul pe piaţa două zile. A avut un succes enorm, asa că a fost retras. N-a mai ştiut nimeni de el vreo 20 de ani. Abia acum este descoperit şi am fost în sălile de cinema şi la Bucureşti şi la Cluj şi la Timişoara. E demenţă, toată lumea este pe jos de râs.

Ca realizare a fost, poate, pe cel mai înalt pisc cu acest film, dar ca trăire a fost în cea mai adâncă vale. Avusese confirmarea reuşitei în cele două zile cât s-a proiectat filmul şi trăia nedreptatea care i se făcea. Nu a apucat să se bucure de acest film şi asta l-a dus într-o vale a disperării. De fapt, el nu a fost niciodată pe piscul unui munte. Ce poate fi mai mult pentru un regizor dintr-o ţărişoară mică, îndepărtată şi prăpădită decât să fie invitat cu două filme la Muzeul de Artă Modernă din New York, unde nu ajunsese până atunci niciun cineast român. Păi l-a lăsat cineva să fie pe piscuri? Pentru că nu i-au dat voie să plece.

Sunt curioasă ce visa Alexandru Tatos .

Liana Tatos: Visa să facă un film exact aşa cum vrea el. Devenise o obsesie şi chiar scrie pe la sfârşitul jurnalului că el nu mai făcea film, ci se preocupa de cum să păcălească cenzura. Cei care au trăit timpul acela chiar se miră cum de au scăpat atâtea adevăruri în filmele lui. Iar eu mă întreb cum ar fi arătat aceste filme dacă ar fi fost lăsate exact aşa cum le-a gândit el.

În Pagini de Jurnal, Tatos vorbeşte despre nişte oameni care sunt celebri în zilele noastre şi care în anii ’80 erau la început de drum. Vorbeşte despre vedetele noastre consacrate, cărora astăzi le spunem “maestre”, îşi spune părerea despre ei, povesteşte întâmplări cu ei. Unii sunt mai buni, alţii sunt mai puţin buni. Ca-n viaţă.

Această carte este pentru cei care acum au 20 şi ceva de ani şi care sunt interesaţi de toată perioada aceea cruntă din anii ’80 pe care noi am trăit-o. Şi este suficient să citeşti un fragmenţel din jurnal ca să vrei să îl citeşti pe tot.

Apropo, ce mesaj voia Alexandru Tatos să transmită prin filmele sale?

Liana Tatos: Cred că mesajul pe care l-am pus eu pe coperta a doua a cărţii: că trebuie să fii corect, trebuie să fi cinstit şi să nu faci compromisuri.

Dar nu era greu în acea epocă să nu faci compromisuri în artă?

Liana Tatos: Ba da. Era foarte greu. Şi dacă le făceai simţeai foarte tare. Gândeşte-te ce înseamnă să stai doi ani, să fii plin de idei, de dorinţe, de puterea de a munci şi să te învârţi zile întregi în jur unei mese din cauza neputinţei.

Dar de ce se întâmpla asta?

Liana Tatos: Pentru că erau o mie şi una de motive pentru care nu i se aprobau scenariile…

Ziceţi-mi, vă rog, câteva motive care ar putea şocante.

De exemplu scenariul meu despre persoanele de vârsta a treia. Chiar dacă aveam 27 de ani, eram obsedată de oam enii trecuţi de 50 de ani, de problemele lor şi din discuţii cu Tatos s-a născut ideea de a face un film despre vârsta a treia. Eu am scris scenariul şi l-am predat la Ministerul Culturii. Apoi am fost chemată şi un domn care arăta de-o cretinitate totală… am avut foart mulţi şefi din ăştia. Cu cât arăta unul mai cretin, cu atâta îţi era mai şef. Şi mi-a zis tovarăşa, este frumos scenariul dvs., dar am vrea să îl mai îmbogăţiţi puţin. Şi eu am zis: da, sigur, normal. Şi mi-a cerut ca aceşti doi bătrâni care în scenariul meu erau cam la 50 de ani, deci nu chiar atât de în vârstă. Iar el se îndrăgostea de o tânără reporteră, iar amica lui care era şi ea singură, o femeie tot de 50 şi ceva de ani, se gândea şi ea la dragoste.

Deci filmul spunea o poveste de dragoste care se întâmplă la orice vârstă oricât ar părea de ciudat. Îmbătrâneşti, dar rămâi la fel de de tânăr sufeleteşte şi la fel de deschis către dragoste, către glorie. Şi ce îmi cere mie ăsta? Îmi cere să bag şi nişte pionieri în scenariu. Să vină să le aducă mâncare cu sufertaşul. Şi eu i-am spus, păi, tovarăşu’ (nu mai ştiu cum îl chema că erau cretini din ăştia ca pătrunjelul în piaţă), dar ce vreţi dvs. este alt film, ăsta este despre nişte handicapaţi, ce îmi cereţi dvs.

A mai zis că din filmul nostru lipseşte organizaţia de partid din cartier care să îi ajute să îşi petreacă timpul liber în mod plăcut şi util. Fiindcă aveam noi nişte momente şi nişte scene de singurătate foarte mare a acestor oameni şi ei au găsit că e foarte simplu să vină organizaţia de partid din cartier şi să le planifice timpul liber. Noi ne duceam cu o idee, iar ei transformau totul într-o şedinţă de partid. Cum Tatos n-a fost membru de partid, n-a făcut filme de soiul ăsta. Din acest motiv filmografia lui numară doar nouă titluri. Dar, vorba aceea, puţin şi bun!

Secvenţe (1982)

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=pwdJfsMy3eA&feature=player_embedded[/youtube]