În noaptea timpului, de Antonio Muñoz Molina, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea Adelinei Mioara Angheluță. Cartea este un roman-fluviu despre sângerosul Război Civil din Spania, cu o scriitură ce amintește de Lev Tolstoi sau Ernest Hemingway.

Mulțimea de personaje, în care se amestecă ficțiuni cu figuri reale, rutina din vreme de pace, cât și violența grotescă a războiului face portretul unei lumi care dispare odată cu o mare iubire, aceea a protagonsitului.

Arhitectul Ignacio Abel, a cărui poveste de dragoste se desfășoară în paralel cu povestea de război din Spania, plecă din Madridul mutilat spre New York. Printre războaie exterioare și interioare, viața se construiește neîncetat, printre dorințe și suferințe, dragostea trăiește tulbure, asemenea epocii în care s-a născut.

În continuare, vă invităm să citiţi un frgament din introducerea traducătoarei Adelina Mioara Angheluţa.

Romanul scriitorului spaniol Antonio Muñoz Molina (Úbeda, 1956) încearcă să reconstituie o epocă (mijlocul anilor ’30) în multiplele ei faţete, satisfăcând astfel varii exigenţe de lectură. Încadrat temporal la începutul Războiului Civil din Spania, redă tocmai perspectiva civililor, a celor angrenaţi fără voia lor în conflict sau a celor ce împărtăşesc pătimaş un crez politic, observând şi simţind în propria devenire carenţele şi, mai ales, erorile ideologice ale ambelor tabere. Prin condiţia socială a personajelor sale, cititorul este introdus într-un Madrid literar (prin evocarea unor figuri precum Federico García Lorca, José Moreno Villa, Juan Alberti), arhitectural (prin menţionarea unor spaţii reprezentative în spaţiul iberic, precum Oraşul Universitar, cinematograful Capitol, clădirea Telefónica, dar şi european, precum Şcoala Bauhaus sau Turnul Einstein din Potsdam), politic (prin intervenţia vocilor lui Juan Negrín, Manuel Azaña sau José Bergamín), toate aceste date conjuncturale între ţesându-se pe fundalul unui roman de dragoste.

Fără ca el însuşi să fi aparţinut perioadei descrise, Muñoz Molina îşi vede personajele din perspectiva declarată a observatorului direct, chiar indiscret. Indiscreţia autorului se manifestă nu numai în sondarea la modul epidermic a unor obiecte banale devenite vestigii ale unui timp concret, nu numai în crearea unei false memorii olfactive pentru a sesiza mirosurile Madridului de altădată, ci mai ales în capacitatea de a reda trăirile cele mai intime ale personajelor.

Pentru ca reconstituirea istorică să fie cât mai credibilă, personalităţi politice şi literare marcante devin personaje secundare, surprinse în sfera cotidianului, dar şi în momentele de însingurare, de maximă autenticitate şi vulnerabilitate, umanizându-se, aşadar.

Acestea pot să interacţioneze direct cu personajele pur ficţionale şi să le determine acţiunile, cum este cazul lui Juan Negrín (poate cel mai simpatizat de autor datorită pantagruelismului său manifestat în plan nu doar gastronomic, ci şi politic şi ştiinţific), José Moreno Villa (avangardistul mereu în umbră, eruditul chinuit de demonul lehamitei), José Bergamín (polemic mai ales prin argumentele sale în favoarea cruzimii şi a execuţiilor din motive precare), Manuel Azaña (preşedintele celei de-A
Doua Republici Spaniole, căruia Negrín îi recunoaşte vocaţia politică, dar îi şi ridiculizează reticenţa faţă de progresul tehnic).

Figurile romaneşti ale personalităţilor istorice contaminează personajele pur ficţionale: se poate spune că Ignacio Abel, arhitect în Oraşul Universitar, este o proiecţie a lui Pedro Salinas şi a lui Moreno Villa prin pasiunea lui pentru o tânără americancă, dar şi prin călătoria sa în Statele Unite; Judith Biely, tânăra americancă, este o proiecţie a hispanistei Katherine R. Whitmore, de care se îndrăgosteşte poetul spaniol, în timp ce Adela, soţia lui Ignacio Abel, este o proiecţie a doamnei Bonmatí, soţia lui Pedro Salinas, prin tentativa ei de sinucidere după ce află de infidelitatea soţului.

Însă şi personajele ficţionale pot fi unele pentru altele tot atâtea oglindiri şi surse de inspiraţie: Philip Van Doren, un fel de mecena modern, de origine olandeză, observator fin al realităţii şi dornic să deţină mereu cea mai proaspătă informaţie, este o proiecţie a lui Ignacio Abel atunci când cu un vizionarism demn de un arhitect îşi imaginează noua bibliotecă de la Burton College. La rândul ei, Judith Biely este o susţinătoare a cauzei celei de-A Doua Republici Spaniole tocmai datorită aparentului entuziasm cu care Ignacio Abel îşi expunea idealurile republicane la începutul relaţiei lor.

Poziţia autorului este nepărtinitoare faţă de toate personajele sale, indiferent de orientarea lor politică, descoperind lumini şi umbre, inocenţi şi lichele atât printre susţinătorii Republicii, cât şi ai insurgenţilor conduşi de generalul Franco. Ignacio Abel însuşi nu este scutit de o reprezentare intransigentă, chiar dacă e sau poate tocmai pentru că e protagonist: deşi antecedentele lui anticipează orientarea socialistă, nu are rezerve în a îmbrăţişa stilul de viaţă burghez de îndată ce i se iveşte ocazia. Vinovat de ipocrizie, arivism, ignoranţă în decriptarea corectă a realităţii, este salvat nu numai de calităţile sale morale şi intelectuale, ci tocmai de amestecul perfect uman de calităţi şi defecte. Relaţia sa cu eminentul profesor Rossman, ameninţat de decrepitudine fizică, este un exemplu: se simte jenat de apropierea acestuia, uneori încercând chiar să-l evite, dar în acelaşi timp este singurul care l-a ajutat de când a ajuns în Spania şi cel care îl caută de când a fost arestat, cu riscul de a fi considerat el în suşi suspect.

Autorul le rezervă anumitor personaje condiţia de scriitori latenţi: cele care construiesc textul din fragmente de epistole (este cazul lui Ignacio Abel, al Adelei, al lui Judith Biely), cele care prin acurateţea percepţiilor de seismograf par a fi participanţi direcţi la construirea decorului, a caracterelor, a circumstanţelor (precum Adela sau Miguel, fiul subestimat de Ignacio Abel, dar o prezenţă inestimabilă la nivelul naraţiunii), cele care conştientizează pasiunea de a scrie şi vor să construiască un roman pornind mai ales de la impresiile de călătorie (cum este cazul lui Judith Biely).

Poate că Philip Van Doren, protectorul incomod şi pe alocuri voyeurist al cuplului adulterin, şi totuşi adamic Ignacio Abel–Judith Biely, reprezintă cel mai bine un alter ego al scriitorului, atât prin consideraţiile, cât şi prin acţiunile sale. Aidoma unui narator, Philip Van Doren controlează viaţa protagonistului, transportându-l acolo unde doreşte, graţie informaţiilor şi relaţiilor sale, tocmai pentru a-l avea mai aproape, pentru a continua să fie obiectul pasiunii lui de a observa.

Libertatea pe care Van Doren le-o dă lui Ignacio şi lui Judith echivalează cu libertatea pe care o dozează autorul personajelor sale, lăsându-le de fapt în deriva propriilor pulsiuni sau şovăieli, hotărârile ferme, adoptate din prisma convingerilor morale fiind subminate de apropierea celuilalt, chiar după o lungă despărţire, chiar după ce splendoarea fizică a pălit sub umbra strivitoare a războiului.

De altfel, după cum sugerează şi titlul, timpul este marele protagonist, marele determinant al acţiunilor, capitalul şi spaţiul de mişcare al figurilor umane, concentrat în romanul lui Antonio Muñoz Molina într-un fragment reprezentativ atât pentru evoluţia personajelor, cât şi pentru istoria Spaniei.