În colecția Babel apare un nou roman provocator și experimental, care se concentrează pe necesitatea de a reexamina și de a reevalua constant ceea ce credem că știm despre istorie, dar și despre dragoste sau prietenie. Elizabeth Finch, de Julian Barnes, reprezintă un personaj cu adevărat memorabil și o să rămână alături de tine mult timp după terminarea lecturii.

Acest roman fascinant gravitează în jurul stoicei și exigentei Elizabeth Finch, lector universitar, un personaj cu adevărat memorabil. Neil, naratorul, se înscrie la cursul ei de cultură și civilizație pentru adulți de toate vârstele și este captivat de personalitatea acesteia.

Un roman provocator și experimental, care se concentrează pe necesitatea de a reexamina și de a reevalua constant ceea ce credem că știm despre istorie, dar și despre dragoste sau prietenie. Cursul ei schimbă felul în care vedem lumea.

În Elizabeth Finch, vom regăsi tot ceea ce prețuim la Barnes: atenția sa pentru formele neortodoxe ale iubirii dintre doi oameni, un viraj convingător către non-ficțiune, impactul istoriei și, în special, al biografiei, ca hrană și ghid în viețile noastre actuale.

O explorare lirică, atentă și captivantă a iubirii, a durerii și a miturilor colective ale istoriei.

Booklist

Elizabet Finch e compusă din „două treimi ficțiune și o treime non-ficțiune. Partea literară are drept protagonistă o femeie care nu e doar inteligentă, ci de-a dreptul înțeleaptă, un lector universitar care predă cursuri adulților și care are un impact deosebit asupra vieții naratorului, dar și asupra modului său de a gândi. Partea de non-ficțiune se concentrează asupra lui Iulian Apostatul, cel din urmă împărat roman păgân, după uciderea căruia creștinismul a rămas triumfător vreme de vreo cincisprezece secole. […] Elizabeth Finch este o femeie care nu aparține vremurilor sale, un personaj în afara timpului, care scrutează cu atenție realitatea, care vede lucrurile mai clar decât studenții săi.

Julian Barnes

---

Fragment în avanpremiră

S-a întâmplat aşa. Scria din când în când pentru London Review of Books. Începuseră o serie de prelegeri publice şi o invitaseră şi pe ea să contribuie. I-au oferit un onorariu; n-a vrut bani, punând în acelaşi timp o singură condiţie: evenimentul să nu fie înregistrat în niciun fel. Credea că aceste prilejuri erau speciale: deşi „publice“, aveau şi ceva privat: Oamenii făceau un efort ca să vină s-o asculte; ca urmare, le vorbea doar lor. Poate că a fost o naivitate a ei. Pe de altă parte, nu era întotdeauna la fel de mondenă cum li se păruse studenţilor.

Am aflat de asta printr-un mic anunţ. Fireşte, EF nu mi-ar fi spus niciodată: „Apropo, ţin o prelegere şi m-ar bucura să fii de faţă.“ O asemenea solicitare nu i s-ar fi părut doar jalnică, ci şi manipulatoare – un amestec în viaţa mea.

Dorise să-şi intituleze prelegerea „Ai biruit, o, palid galileean“, dar LRB îi schimbase cu tact titlul în „De unde ne vin moravurile?“. M-am aşezat mult în afara câmpului ei vizual şi mi-am înclinat capul într-o parte. Parcă aş fi fost din nou în sala de curs, dar fără angoasa de atunci. De data asta, ştiam povestea dinainte. EF a început cu moartea lui Iulian în deşertul Persiei şi cu felul în care asta a fost un dezastru pentru păgânism şi elenism. Triumful – şi catastrofa – monoteismului. Felul în care dominaţia şi corupţia creştinismului au dus la „închiderea minţii europene“. Felul în care Iulian a fost superior moralmente unei serii întregi de papi. Felul în care bucuria – da, chiar aşa a spus, „bucuria“ – se scursese din Europa, în afara rămăşiţelor păgâne permise, cum ar fi Carnavalul. Caracterul tiranic atât al catolicismului, cât şi al protestantismului. Persecutarea şi expulzarea ruşinoasă a evreilor şi a musulmanilor. Convingerea ei fundamentală că sursa comportamentului şi a atitudinilor noastre morale se află mai departe în trecut decât îşi dau seama cei mai mulţi dintre noi; din păcate, nu atât de departe ca scurta domnie a lui Iulian Apostatul.

În mod normal, prelegerea ei nu ar fi apărut deloc în presă; poate doar corespondentul bătrâior al secţiunii de studii clasice din Times să fi scris câteva sute de cuvinte. Însă era vară. Parlamentul era în vacanţă, pentru prima dată nu avea loc niciun război care să implice prezenţa trupelor engleze şi nici nu existau răpiri de copii mici neelucidate. Pentru ziarişti, era sezonul frivolităţilor. La asta se adăuga faptul că London Review of Books era privită cu mari suspiciuni de presa de dreapta, care vedea în ea un cuib de paraziţi stângişti, subversivi, pseudointelectuali, cosmopoliţi, trădători, mincinoşi şi antimonarhişti. Nu trebuie uitată nici încântarea istorică pe care o simt englezii când se complac în crize publice de moralitate.

Titlul era „PROFA NEBUNĂ SUSŢINE CĂ ÎMPĂRAŢII ROMANI NE-AU DISTRUS VIAŢA SEXUALĂ“. E uşor să vă daţi seama de felul în care faptele şi consideraţiile reci ale lui EF au fost transformate în subiect de scandal. De exemplu, poetul Swinburne era un homosexual notoriu, căruia îi plăcea flagelarea: asta însemna pentru profă un gentleman englez onorabil, ale cărui păreri meritau luate în considerare? De pildă, ce Dumnezeu voia să spună prin „închiderea minţii europene“, când mintea asta îi produsese pe Shakespeare, Leonardo da Vinci, Dante, Beethoven, Darwin, Isaac Newton şi aşa mai departe? Spre a nu mai pomeni de Monty Python, un contrast sugestiv cu zisa şi mohorâta „profă nebună“. Cât despre ideea că lucrurile pe care le faci în pat ar fi cumva influenţate de nişte papi şi de nişte creştini morţi de mult, ea era, în cuvintele unui editorialist, „un rahat cât casa“.

Povestea a avut urmări imediate. Elizabeth Finch a fost pândită şi fotografiată cât mai neconvenabil cu putinţă. Reporterii au descoperit un „fost student“ care a susţinut că EF îi „batjocorise“ cândva moartea tatălui în război şi se „dăduse mare“ cu moartea propriilor ei rude în lagărele de concentrare, sugerându-le în acelaşi timp studenţilor să citească Monologurile de la masă ale lui Hitler. I s-au pus întrebări de genul: „Vă cheamă într-adevăr Elizabeth Finch?“ (nu cumva o fi vreun derivat din Jessica Finkelstein?). Atacul ei la adresa monoteismului a fost caracterizat de un gânditor editorialist ca fiind „o corcire a culturii şi a civilizaţiei noastre tipică pentru clasa intelectuală cosmopolită. Membrii ei se laudă că sunt cetăţeni ai lumii, dar sunt cetăţeni ai nicăieriului şi ar transforma toate îndrăgitele noastre biserici parohiale engleze în «centre multireligioase»“. Un ziar a cerut demiterea lui EF de la Universitatea din Londra. Când i s-a explicat că se pensionase cu câţiva ani în urmă, s-a solicitat reţinerea pensiei. O ştire de prima pagină din Guardian vorbea despre libertatea de expresie, pe când un alt ziar avea, tot pe prima pagină, două fotografii puse una lângă alta la capătul mai puţin aspectuos de pe Fleet Street: una luată prin surprindere, cu o EF care părea alarmată şi obosită, cealaltă cu un „model de lux“ care „dăduse cândva probe pentru rolul de fată Bond“ şi urma să publice în scurt timp o carte despre propriile ei „secrete ale frumuseţii“. Textul de dedesubt era următorul: „Ne întrebăm cine pare să ştie mai multe despre Iubire şi Sex: profa Liz sau Linzi Languroasa? Voi decideţi.“ Se dădea şi un număr unde puteai să suni şi să-ţi „înregistrezi părerea“. Guardian sublinia că editurii lui Linzi era deţinută de acelaşi miliardar non-rezident şi evazionist care deţinea şi ziarul. Dar puţini au considerat că ar fi avut vreo importanţă în toată afacerea.

În ce-o priveşte, EF nu a spus nimic şi le-a cerut celor de la London Review of Books să nu comenteze. Cei de acolo au sugerat publicarea prelegerii sub formă de broşură; ea a refuzat.

După ce uraganul de mizerii a trecut, i-am scris o scrisoare de… ce? Condoleanţe? Era greu de găsit tonul optim. Prea multă compasiune – sau chiar doza optimă – tot ar fi dat de înţeles cumva că era o fiinţă slabă şi fragilă. În plus, naivă faţă de cruzimea nepăsătoare a lumii. Poate chiar lipsită de tăria morală necesară supravieţuirii a ceea ce am ajuns să numesc Umilirea.

Spre mirarea mea, a telefonat. A fost o întâmplare rară dintr-o relaţie desfăşurată îndeosebi prin poştă şi prânzuri.

— Preferă să nu-nţeleagă nimic, a spus, destul de calmă, de parcă batjocorirea şi dispreţul ar fi fost o parte normal din viaţa unui universitar pensionat. A fost drăguţ din partea ta să te superi în numele meu, dar inutil. Preferă să nu-nţeleagă nimic.

Iar apoi, după ce şi-a livrat mesajul, a închis telefonul, iar chestiunea n-a mai fost amintită niciodată.

Nu pot dovedi că toate astea au făcut-o mai – ba chiar şi mai – solitară. Tiparul zilelor ei fusese decis cu mult în urmă şi nu varia. Dar e cert că n-a mai ţinut nicio altă prelegere şi nu a mai publicat nimic – nici măcar o recenzie de carte – din clipa aceea.

Neputând să discut nimic din povestea asta cu ea, m-am întors la acele cuvinte introductive esenţiale din Manualul lui Epictet. „Unele lucruri depind de noi, alte lucruri nu depind de noi.“ Lucrurile care depind de noi sunt „de la natură libere, neîngreunate şi nestingherite“; pe când lucrurile care nu depind de noi sunt „slabe, înrobite, îngreunate, ale altora“. Poţi să fii liber şi fericit doar dacă recunoşti această diferenţă esenţială între ce poţi să schimbi şi ce nu poţi. Printre lucrurile care „nu depind de noi“ se numără „trupurile noastre“, „bunurile noastre“, „reputaţiile noastre“ şi „îndatoririle noastre publice“. Reputaţiile noastre.

Iar al doilea lucru la care m-am gândit a fost ăsta: indiferent de povestea de mai sus, de caracterul şi mentalitatea cunoscute ale lui EF şi de cuvintele cu care mi-a răspuns la telefon, chiar şi aşa, chiar şi aşa, privesc ce i s-a întâmplat ca pe un fel de martiriu. Voi – şi fără îndoială că şi ea – aţi putea vedea aici o exagerare retorică. În fond, n-a murit nimeni; iar ea n-a vrut să fie nici victimă, nici mit. Dar umilirea publică dură şi batjocorirea tuturor lucrurilor în care credea – orişicât. Aşa că o să rămân la martiriu, dacă nu vă deranjează.

Un ultim gând. Despre Umilire. EF s-a retras, a fost mai puţin în lume. Dar nu a fost umilită.

Tweet