Membrii trupei The Beatles au cântat pentru ultima dată live, împreună, pe 30 ianuarie 1969, acum fix 55 de ani. Polițiștii, care ar fi trebuit să oprească acest eveniment din cauza tulburării liniștii publice, au rămas pe loc, pe acoperișul clădirii Apple, fascinați de muzica celor patru cântăreți. E un fapt demonstrat: când asculți o melodie de la The Beatles, simți că tot ce ține de natura ființei umane, cu nuanțele ei, este acolo. La ultimul concert live nu au participat niște simpli polițiști, cum am fi tentați să spunem, ci niște oameni pe care muzica celor de la The Beatles i-a făcut să simtă că timpul s-a oprit în loc.

Acest episod este surprins în cartea „One. Two. Three. Four. The Beatles. O Istorie”, de Craig Brown, publicată la Editura Nemira.

„Pe 30 ianuarie 1969, imediat după prânz, polițistul Ken Wharfe a observat că în cabina telefonică a poliției de la colțul cu Piccadilly Circus e aprinsă lumina albastră. A intrat și a ridicat receptorul din bachelită.

Era sergentul de serviciu.

— Auziți zgomotul ăla groaznic?

— Ce zgomot?

— Trimite-ți oamenii acolo să-l oprească.

Wharfe a lăsat receptorul și s-a întors spre colegul lui:

— Ascultă, Old Sarge vrea să ne ducem să oprim zgomotul.

Cei doi au plecat pe Regent Street, unde au dat de gloată – „mai ales femei, trebuie să spun“ –, care gonea pe Vigo Street. S-a dovedit că zgomotul venea de pe Savile Row, sediul Beatles.

La firma de contabilitate Auberbach Hope, de pe Regent Street, un proaspăt angajat pe nume Sidney Ruback mânca un sendviș la biroul lui, când a început muzica:

— Ne-am dus la geam și am văzut oameni cântând la instrumente pe acoperiș, dar de la distanța aceea nu ne puteam da seama cine sunt.

Sidney a ieșit pe fereastră, împreună cu alți colegi tineri.

— Ne-am împrăștiat pe acoperiș și, luând-o apoi pe scara de incendiu, am ajuns pe acoperișul de vizavi, adică de pe Savile Row. Am folosit și un burlan de scurgere… Am mers pe el și, dintr-odată, ne-am trezit la nici cinci metri de trupa Beatles.

Stanley Davis, care lucra sau, cel puțin, încerca să lucreze la Wain, Shiell & Son Wool Merchants, pe Savile Row, numărul 2, nu era nici pe departe la fel de încântat. La câteva minute după ce a început muzica, a sunat la secția de poliție West End Central, să se plângă că operatorii de telefonie nu aud nimic și nu pot face legăturile.

— E groaznic, le-a zis el. Vreau să se oprească blestemata asta de muzică!

Ofițerul Wharfe, încă în perioada de probe, a ciocănit cum se cuvine la ușa din față a clădirii Apple, unde i s-a deschis numai ca să descopere că acolo se aflau deja destui polițiști. Erau prea mulți pentru o problemă minoră legată de zgomot, dar niciunul nu voia să plece.

— Am vorbit între noi: să rămânem sau să plecăm? Dar am zis că n-o să mai vedem niciodată așa ceva, așa că am rămas. Nimeni nu gonea pe nimeni, pentru că era o ocazie unică.

Majoritatea polițiștilor care se strânseseră în ziua aceea în holul de la Apple erau de-o seamă cu membrii formației Beatles sau mai mici și, aproape obligatoriu, fani Beatles. La nouăsprezece ani, Ken Wharfe era mai mic decât George cu aproape șapte ani. Ca atare, nu e de mirare că nu prea știau ce să facă.

— De fapt, noi încălcam o proprietate acolo, fiindcă nu fuseserăm invitați, nu oficial, deci oricând ne-ar fi putut cere să plecăm. Polițistul Ray Shayler, coleg cu Wharfe, a încercat să clarifice lucrurile sub aspect legal.

— Ne învârteam în jurul subiectului. Era vorba de încălcarea liniștii publice, fiindcă, deși era o proprietate privată, efectul în sine era public. Și așa urma să abordăm situația, dacă era cazul.

S-au dus la recepționeră, Debbie Wellum, și au cerut să vorbească cu proprietarul. Debbie s-a dus după Mal Evans, care a încercat să-i țină cât mai mult în loc pe polițiști și, refuzând să ia liftul, i-a târât pe scări. Când, în sfârșit, a ajuns în hol, „peste vreo zece minute“, Debbie

era numai urechi:

— Vorbea cu polițiștii. „Nu puteți face asta“, ziceau ei, „e prea mare gălăgia, primim plângeri, se vor face acuzații“. Mal le-a spus că mai e puțin și se termină, dar poliția insista să urce. Țin minte că Mal le-a răspuns că nu pot urca, fiindcă acoperișul e instabil, iar acolo, sus, sunt deja oameni. Dacă urcă toți, ne gândeam noi, atunci fiecare poate să aresteze câte un membru al trupei Beatles.

Pe stradă, mașinile se opriseră în loc.

— Taximetriștii nu erau bucuroși deloc, țipau întruna, își amintește o martoră, Paula Marshall.

Între timp, din ce în ce mai mulți polițiști o luau pe scările de incendiu ca să ajungă pe acoperișurile vecine, dar nu și Paula.

— Eram într-o fustă foarte scurtă, așa că nu mi s-a părut o idee bună.

În cele din urmă, Jimmy, portarul de la Apple, i-a condus sus pe toți polițiștii. Ken Wharfe își amintește că a ajuns pe acoperiș, lângă casa liftului, și s-a trezit lângă Ringo.

— Eram șocat să fiu lângă o așa vedetă, pentru că, asemenea celor mai mulți oameni care rămân fani Beatles, deși au înaintat în vârstă, primeam gratis un concert pe acoperișul din Savile Row. Nimeni din poliție habar n-avea ce să facă. Nimeni nu voia să facă nimic. Țin minte că John Lennon tot chițăia că o să fie arestat, dar, una peste alta, era o atmosferă de petrecere foarte plăcută.

În timp ce Beatles cânta mai departe, polițiștii au negociat cu Peter Brown.

— „N-aveți voie să faceți asta“, mi-au zis. „De ce?“, am întrebat eu. „Pur și simplu, nu puteți“. „Nu văd de ce n-am putea“, i-am răspuns. Și ei au zis: „Proprietarul știe?“ Iar eu am spus: „Noi suntem proprietarii. Locul ăsta e al nostru. Deci de ce să nu putem face asta pe acoperișul proprietății noastre?“ Și n-au știut ce să răspundă.

Mal Evans i-a zis lui Shayler că Beatles mai are de înregistrat o singură melodie, după care gata, se termină cu gălăgia.

— „Dacă faceți așa, e bine. Dar, dacă nu vă opriți și vreți să cântați în continuare, va trebui să luăm măsuri“, am zis eu.

Auzind discuția, cineva din stafful tehnic al formației, Dave Harries, a observat că George Martin s-a făcut alb la față când a venit vorba de arest. Pe de altă parte, și el se gândea: „Minunat! O să ne aresteze pe toți odată cu Beatles!“

— Unu, doi, trei, patru! a anunțat George, și au atacat Get Back, ultimul cântec pe care aveau să-l cânte live împreună. Când au terminat, fiecare dintre cei patru s-a purtat așa cum îi era firea: Paul le-a cerut scuze polițiștilor; John și George au refuzat să vorbească cu ei; Ringo se foia de colo până colo:

— Merg liniștit. Nu-mi puneți cătușe!

Mai târziu, Ringo avea să se declare dezamăgit că poliția fusese atât de discretă: materialul video ar fi fost mult mai dramatic, simțea el, dacă ei l-ar fi smucit de la tobele lui și dacă i-ar fi pus cătușe.

Când Ken Wharfe1 s-a întors la secția de poliție din West End Central, polițistul care sunase să-l prevină în dimineața aceea l-a întrebat:

— Ați rezolvat să se termine cu muzica, da?

— A fost incredibil, i-a răspuns Ken. „Erau cei de la Beatles pe acoperișul clădirii Apple.“

— Să-ți zic o chestie, prietene, a continuat polițistul, care se apropia de cincizeci de ani. Când am venit la Londra, mă întâlneam cu o fată în Holborn. În fiecare după-amiază de miercuri, când îndatoririle îmi permiteau, ieșeam să bem ceai la Waldorf Hotel, în Aldwych, și ascultam muzică, o formație adevărată. Nicio formație muzicală care trebuie să cânte pe acoperișul biroului n-are niciun viitor.”

Tweet