Unul dintre cele mai bune thrilere din 2018, pe care nu trebuie să-l ratezi! „Omul de cretă”, de C.J. Tudor, carte recomandată de Stephen King și Lee Child.

Cu adevărat hipnotic, Omul de cretă este un roman ca un coșmar, unul care îți accelerează pulsul și îți îngheață sângele în vine.

A.J. Finn

Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate…

În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv.

În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață mai periculos ca niciodată.

O carte care vă va aminti de IT: povestea la persoana întâi, alternarea dintre trecut și prezent și capitolele care se termină în suspans. Un roman care surprinde inteligent atmosfera insulară și ușor sinistră a unui orășel de provincie. Copiii din anii ’80 vor fi cuprinși de nostalgie.

Kirkus Reviews

Fragment în avanpremieră:

---

Capul fetei se odihnea pe o grămăjoară de frunze arămii. Ochii ei migdalați se uitau la coroanele sicomorilor, fagilor și stejarilor, dar nu vedeau razele soarelui filtrate printre crengi, scăldând poteca într-o lumină aurie. Nu clipeau când cărăbuși negri și strălucitori îi treceau peste pupile. Nu vedeau nimic altceva decât întuneric.

La mică distanță, o mână palidă ieșea din covorul de frunze cerând parcă ajutor ori căutând o confirmare că nu e singură. Dar nu era nimic de găsit. Restul trupului ei era departe, ascuns altundeva în pădure.

În apropiere trosni o ramură, dar în liniștea mormântală se auzi de parcă ar fi bubuit o petardă și un stol de păsări își luă zborul din desiș. Cineva se apropia.

Îngenunche lângă fata care nu mai vedea nimic. Mâinile îi mângâiară părul cu blândețe, îi dezmierdară obrazul cu degetele tremurând în așteptarea clipei. Apoi îi ridicară capul, îndepărtară câteva frunze care atârnau de gâtul ei zgâriat, și îl așezară cu grijă într-o geantă unde se cuibări alături de câteva bucăți rupte de cretă.

După o clipă de reflecție, îi atinse chipul și îi închise ochii. Apoi închise geanta, se ridică în picioare și plecă.

Câteva ore mai târziu au ajuns ofițerii de poliție și echipa de la criminalistică. Au numerotat, fotografiat, cercetat și în cele din urmă au dus cadavrul fetei la morgă, unde a stat câteva săptămâni, de parcă aștepta să fie întregit.           

Dar nu s-a întâmplat așa ceva. În ciuda cercetărilor extinse, a întrebărilor și rugăminților, a eforturilor depuse de detectivi și de locuitorii orașului, capul nu i-a fost găsit, iar fata din pădure nu a mai fost întregită niciodată.

2016

Începe cu începutul.

Problema era că nimeni nu știa când a început totul. Să fi fost atunci când Gav Grasu a primit găletușa cu cretă de ziua lui? Să fi fost atunci când ne-am apucat să desenăm cu creta sau atunci când desenele au început să apară singure? Oare a fost accidental acela îngrozitor? Sau atunci când au găsit primul cadavru?

Pot fi mai multe începuturi. Oricare din ele poate fi considerat punctul de pornire. Dar cred că totul a început cu adevărat în ziua bâlciului. E ziua pe care mi-o amintesc cel mai bine. Datorită Dansatoarei, desigur, dar și pentru că, din ziua aia, nimic nu a mai fost ca înainte.

Dacă lumea noastră era un glob de zăpadă, în ziua aia a venit un zeu oarecare, l-a zgâlțâit bine și l-a pus din nou jos. Chiar și după ce spuma și fulgii de zăpadă s-au liniștit, nimic nu a mai fost ca înainte. Nu chiar. Poate că toate păreau la fel dacă te uitai prin sticlă, dar înăuntru totul era diferit.

Tot în ziua aia l-am întâlnit pentru prima dată pe domnul Halloran, așa că bănuiesc că începutul acesta e la fel de bun ca oricare altul.

1986

– Eddie, azi o să fie o furtună pe cinste.

Tatălui meu îi plăcea să facă previziuni despre vreme pe un ton grav și autoritar, ca prezentatorii de la televizor. O spunea mereu sigur pe sine, deși se înșela de obicei.

M-am uitat pe fereastră la cerul de un albastru perfect, atât de strălucitor încât trebuia să-ți mijești un pic ochii ca să vezi mai bine.

 – Tată, nu văd niciun nor de furtună, am zis eu molfăind un sandvici cu brânză.

 – Asta pentru că n-o să fie nicio furtună, a intervenit mama, care intrase pe nesimțite în bucătărie, ca un ninja. La BBC spune că o să fie cald și însorit tot weekendul… Și nu mai vorbi cu gura plină, Eddie! a adăugat ea.

– Hmm, a mormăit tata, așa cum făcea mereu când nu era de acord cu mama, dar nu îndrăznea să-i spună că nu are dreptate. Nimeni nu îndrăznea să o contrazică pe mama. Mama era – și încă mai e – destul de înspăimântătoare. Era înaltă, cu păr scurt și negru și cu ochi căprui care puteau scânteia de fericire sau putea scoate flăcări când era furioasă (și, ca în cazul Incredibilului Hulk,nu voiai să o înfurii).

Mama era doctor, dar nu unul normal care punea la loc picioare și îți făcea o injecție dacă ți-era rău. Tata mi-a spus odată că „ajuta femeile care aveau probleme“. Nu mi-a spus ce fel de probleme, dar am bănuit că erau destul de grave dacă aveai nevoie de un doctor.

Tata lucra și el, însă de acasă. Scria articole pentru ziare și reviste. Nu tot timpul. Uneori se plângea că nimeni nu voia să-I dea de muncă, râzând amar:

– Eddie, luna asta n-am public.

Fiind copil, nu mi se părea că avea „o slujbă propriu-zisă“. Nu pentru un tată. Un tată ar trebui să fie la costum și cravată și să se ducă dimineața la muncă și să se întoarcă seara acasă ca să ia ceaiul. Tata se ducea să muncească în camera liberă și se așeza la computer îmbrăcat cu pantaloni de pijama și cu un tricou, uneori chiar fără să se pieptene.

Tatăl meu nici nu prea arăta ca alții. Avea o barbă mare și stufoasă și păr lung prins într-o coadă. Purta blugi tăiați și rupți chiar și în toiul iernii și tricouri decolorate cu nume de trupe antice și de demult precum Led Zeppelin și The Who. Uneori purta și sandale.

Gav Grasu spunea că tata e un „nenorocit de hippie“. Avea probabil dreptate. Dar pe atunci mi s-a părut o jignire, l-am împins, el m-a trântit la pământ, iar eu m-am dus împleticindu-mă spre casă cu vânătăi și cu sânge la nas.

Bineînțeles că ne-am împăcat mai târziu. Gav Grasu putea fi un mare dobitoc – unul din puștii ăia grași care trebuie să urle mai tare și să fie nesuferit ca să descurajeze adevărații bătăuși –, dar era și unul din cei mai buni prieteni ai mei și cea mai loială și generoasă persoană pe care am cunoscut-o vreodată.

– Eddie Munster, trebuie să ai grijă de prieteni. Prietenii sunt totul pe lumea asta.

Porecla mea era Eddie Munster, pentru că numele meu de familie era Adams, ca Familia Addams. Pe băiatul din Familia Addams îl chema desigur Pugsley, iar Eddie Munster era din serialul

The Munsters, dar pe atunci povestea asta avea sens și, așa cum se întâmplă de obicei, porecla s-a lipit de mine.

Tweet