Vă arătăm în AVANPREMIERĂ și totală exclusivitate o noutate de la maestrul Stephen King: Un strop de sânge.
O nouă culegere de povestiri extraordinare de la inegalabilul maestru povestitor.

„UN STROP DE SÂNGE crește audiența“ e deviza reporterilor TV. Iar o bombă plasată într-o școală devine, firește, o știre de top. Pe care Holly Gibney (cu care cititorii au făcut cunoștință în seria BILL HODGES și în romanul Străinul) o urmărește exact când investighează primul ei caz: dispariția unui câine. Iar tânăra cu ambiții profesionale mai mărețe de-atât descoperă că totuși ceva nu e în regulă cu reporterul care a ajuns primul la locul exploziei.

În TELEFONUL DOMNULUI HARRIGAN destinele a doi bărbați sunt legate, în mod improbabil, printr-un bilet la loto și un telefon mobil. O serie întreagă de accidente formează o legătură inexplicabilă, de-a dreptul tulburătoare.

VIAȚA LUI CHUCK începe cu sfârșitul și, într-o cronologie inversă, ne face martorii unor momente tandre, intime din viața omului care moare în primele pagini.

Iar în ȘOBOLANUL, un scriitor în căutarea inspirației face un pact cu diavolul, sacrificând ce are mai drag pe lume pentru ambiție.

„O nouă lovitură de maestru!“

KIRKUS REVIEWS

„King își iubește personajele, iar grija cu care le dezvoltă îl face părtaș pe cititor la experiențele lor profund tulburătoare. O colecție excelentă și măiestria pe care o așteaptă cititorii de la King.“ 

PUBLISHERS WEEKLY

---

Fragment în avanpremieră

„TELEFONUL DOMNULUI HARRIGAN“

M‑am dus în camera mea de la etaj simțindu‑mă mai bine, dar începea deja să treacă efectul antiinflamatorului pe care mi‑l dăduse domnișoara Hargensen și, în timp ce mă pregăteam de culcare, starea de bine a dispărut și ea. Eram destul de sigur că am scăpat de Kenny Yanko, dar nu eram absolut convins. Dacă amicii lui începeau să facă mișto de ochiul învinețit? Dacă se înfuria și mai tare și urma o a doua rundă? Într‑o asemenea situație precis nu voi mai reuși să‑l lovesc nici măcar o dată; pentru că atunci îl luasem prin surprindere, nu se aștepta să primească pumnul ăla. Acum ar putea să mă bage în spital, dacă nu și mai rău.

M‑am spălat pe ochi (foarte ușor), m‑am spălat pe dinți, m‑am băgat în pat, am stins lumina și apoi am stat și am retrăit toate cele întâmplate. Șocul pe care l‑am avut când m‑am simțit înșfăcat pe la spate și îmbrâncit pe coridor. Lovitura în piept. Lovitura în gură. Cum îmi rugam picioarele să mă țină și cum picioarele îmi ziceau „poate mai târziu“.

Atunci, pe întuneric, mi‑am dat seama că este foarte probabil ca tipul să nu‑și fi încheiat socotelile cu mine. De fapt, mi se părea chiar logic, așa cum ți se par o grămadă de chestii mult mai aiurea decât asta atunci când stai singur pe întuneric.

Așa că am aprins lumina și l‑am sunat pe domnul Harrigan.

Nici nu mă mai așteptam să‑l aud, voiam doar să mă prefac puțin că vorbesc cu el. Mă așteptam să aud o tăcere prelungă sau un mesaj înregistrat care să mă anunțe că numărul apelat nu mai este alocat. Trecuseră deja trei luni de când îi ascunsesem telefonul în buzunarul costumului cu care fusese înmormântat, iar bateriile acelor prime iPhone‑uri aveau o durată de viață de doar 250 de ore, chiar și în modul standby. Adică acum telefonul lui ar fi trebuit să fie la fel de mort ca el.

Însă a sunat. N‑ar fi trebuit să sune, asta era în contradicție cu orice principiu științific. Dar uite că în adâncul pământului din Cimitirul Ulmului, la cinci kilometri depărtare de casa mea, Tammy Wynette cânta „Stand By Your Man“.

La jumătatea celui de‑al cincilea țârâit, am auzit vocea ușor dogită de om bătrân, cu același mesaj sec și la obiect, fără măcar să-i ceară celui care sunase să lase vreun număr de telefon sau să‑i comunice motivul pentru care-l sunase. „Nu răspund acum la telefon. Am să vă sun eu dacă mi se pare indicat.“

A urmat semnalul sonor și m‑am pomenit vorbind. Nu‑mi amintesc să mă fi gândit dinainte ce urma să spun; gura mea părea să funcționeze de una singură.

— M‑a bătut un băiat în seara asta, domnule Harrigan. Un băiat mare și prost, pe care‑l cheamă Kenny Yanko. Voia să‑i lustruiesc bocancii și eu n‑am vrut s‑o fac. Nu l‑am pârât pentru că am crezut că o să mă lase în pace după asta. Am încercat să gândesc ca dumneavoastră, dar încă mi‑e frică. O, ce mult mi‑aș dori să pot vorbi cu dumneavoastră!

O pauză și am adăugat:

— Mă bucur că încă vă merge telefonul, deși nu pricep cum e posibil.

Altă pauză.

— Mi‑e dor de dumneavoastră. La revedere!

Și am închis. M‑am uitat în apelurile recente ca să mă conving că‑l sunasem de‑adevăratelea. Și, da, numărul lui era acolo, alături de ora la care fusese făcut apelul – 23:02. Mi‑am închis telefonul și l‑am pus pe noptieră. Am stins veioza și am adormit imediat. Asta s‑a întâmplat vineri seara. În seara următoare – sau poate duminică dimineața devreme – a murit Kenny Yanko. S‑a spânzurat. Însă eu am aflat lucrul ăsta, împreună cu alte detalii, abia peste un an.

Tweet