Stații cuprinde unsprezece povestiri construite în jurul unor istorii care au legătură, într-un fel sau altul, cu stații de tren, de autobuz sau de tramvai. În tranzit, situate între începuturi și sfârșituri, între lumi, între oameni, între vârste, între povești, zărim crâmpeie din realitatea mai apropiată sau mai îndepărtată: fugi, despărțiri, așteptări, dorințe ascunse, drame personale, identități, sacrificii, doruri, dezrădăcinări, eșecuri, obsesii.

Prozele Ramonei Gabăr – existențe în suspensie, declarații (directe sau indirecte) de iubire, mărturii ale unui univers fragil, portrete în mișcare ale femeilor de lângă noi (prietene, partenere, colege, necunoscute, surori, fiice, nepoate, iubite, mame) – sunt ca niște păpuși Matrioșka, care nu pot fi uitate cu ușurință.

Ramona Gabăr e, fără umbră de îndoială, o scriitoare înțeleaptă și curajoasă. Stații, volumul ei de debut, e o carte cât o călătorie în jurul pământului. Din Ucraina până-n Turcia, din Cehia până-n România, oriunde ai pune cursorul lecturii, ajungi în mijlocul propriei tale inimi. Pentru că, da, asta e puterea ficțiunii: ce pare străin devine familiar, ce pare depărtat se apropie. Stațiile sunt, în cele din urmă, un apel pentru umanitatea noastră comună.

Luiza Vasiliu

Nu găsesc absolut niciun motiv pentru care ai ocoli cartea aceasta. Dimpotrivă. Debutul Ramonei Gabăr este un mix irezistibil de povești răspândite prin Europa – unde Dobrogea ocupă un spațiu vital –, multicultural, (multi)fațetat, omogen, unit printr-un fir roșu – stațiile mijloacelor de transport în comun –, prin protagoniste și prin mize. O scriitură fermecătoare, un volum care cred că merită citit domol, în tihnă, pentru a avea vreme pentru desfătarea pe care ți-o aduce.

Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor

---

Fragment în avanpremieră

Douăzeci și cinci

Biletul zace nemișcat în mijlocul mesei, cinic și insensibil ca orice bucată de hârtie, deși bucata asta de hârtie e specială, cumva însuflețită, capabilă cum e să distrugă viața cuiva, să transforme în bucățele mici tot ce înainte fusese un întreg, mii de bucăți pe care nimeni și nimic n-o să le mai poată îmbina înapoi.

Baiba o sunase imediat ce aflase. Vocea ei fusese ezitantă, dar calmă, ca atunci când încerci să liniștești un copil, deși ești tu însuți înspăimântat. Împreună hotărâseră să lase puțin liniștea să se aștearnă, uluirea să se cearnă și creierele să revină la o stare mai demnă pentru a lua decizii importante „la rece“. „Noaptea e un sfetnic bun“, se gândiseră, deși erau ambele conștiente de faptul că vorbeau literal despre o noapte, una singură, hai, poate două, că timpul era extrem de prețios, poate singura armă pe care o mai aveau la dispoziție.

Nu-și închipuise nimic din toate astea când scosese telefonul din buzunar și văzuse pe ecran numele Baibei. Nici acum nu-I venea să creadă, stând aproape paralizată de frică pe unul dintre scaunele pe care le cumpăraseră dintr-un târg de vechituri și le căraseră apoi în casa lor nouă și albă împreună cu Baiba, Samuel, Andrea și Irena, râzând și gâfâind sub greutatea lor neașteptată, conștienți de faptul că arătau caraghioși în șir indian pe trotuarele înguste ale Pragăi, fiecare cu un scaun masiv, uzat și totuși, frumos, în spate.

Duša se codise la început. Credea că vechiturile astea masive nu-și aveau locul acolo. El își închipuia un spațiu aproape gol, auster, eventual cu câteva rafturi mici și simple, pe care le-ar fi construit el în grădină, sau cu două-trei etajere mici și simple de la Ikea. Simona vedea lucrurile altfel: îi plăcea casa lor nouă, dar o vedea populată cu lucruri vechi, patinate, în care să poată citi istoria lor, poveștile oamenilor care le folosiseră înaintea lor.

Duša era și foarte superstițios, credea că toate obiectele astea aruncate de alții aduc cu ele energii negative, că au văzut boala, moartea și despărțirea foștilor proprietari și că le cărau acum amintirea oriunde ar fi mers, ca pe niște umbre sinistre. Dacă ar fi fost după el, le-ar fi ars, dar, de dragul ei, le acceptase. În primele zile, Duša le ocolea, le privea sceptic, ca o pisică ce dă temătoare târcoale obiectelor necunoscute. Simona râdea și se bucura când îl vedea apropiindu-se, atingându-le, admițând, în sfârșit, că-i dădeau casei personalitate.

Acum masa cea mare din salon, pentru recondiționarea căreia organizase o petrecere specială, era goală, cu excepția biletului pe care Simona scrisese cu grijă fiecare literă, atentă să nu sacrifice vreuna iureșului de gânduri și spaime pe care cuvintele alea le treziseră în ea, supunându-se parcă unui exercițiu de meditație, în care trebuie să te concentrezi pe o acțiune simplă, cum ar fi scrisul pe litere al unor cuvinte înspăimântătoare, pentru a-ți forța mintea să se liniștească, să se oprească din alergatul obsesiv în jurul unei unice idei înfiorătoare.

Privind bucata aia de hârtie i se pare că o vede afundându-se în lemnul mesei, ca și cum un hău se cască lent sub ea, înghițind-o. Hârtia aproape se dezintegrează sub ochii ei, plutește în lumina din ce în ce mai subțire și mai străvezie, pe cale să dispară. Se gândește pentru o clipă cum ar fi să fie așa, cum ar fi ca masa asta de care Duša se temuse ca de un purtător de vești rele să curețe, de fapt, visul cel rău, să înghită biletul fără să lase vreo urmă, să-l îngroape în fibrele ei lemnoase, iar Simona să își dea seama că totul a fost un vis, că biletul nu existase, nu putuse exista vreodată, că telefonul Baibei fusese doar un coșmar și că putea acum să râdă și să glumească despre asta, întâmpinându-l pe Duša cu o îmbrățișare enormă, ușurată.

Asta ar fi funcționat ca un antidot perfect la firea atât de precaută și de superstițioasă a lui Duša, dar Simona știe, deși învârte în cap iluzii și încearcă să fugă de realitate, că e o simplă halucinație născută de mintea ei. Biletul e la fel de real ca ea însăși, un obiect construit din aceleași particule elementare, care se supune acelorași legi fizice, ca orice altceva pe Pământ. Chiar când păruse că se destramă și se scufundă, pentru a se lăsa înghițit de masa veche și grea, biletul de rău augur reapăruse, întreg și nevătămat. Alb, zimțat, tăios ca lama unui cuțit. Și totuși, Simona își simte creierul blocat, neputincios și patetic.

Implantată acolo, în mijlocul iureșului de idei, o întrebare strălucește obsedantă, eliminând alte piste pe care și-ar dori să fie capabilă, acum, cât mai are timp, să le urmeze: Oare îl pot face să dispară?

Nu, nu poți face asta, își zice iritată. De altfel, l-ai scris cu mâna ta, ai vrut să îl scrii și te-ai forțat să scrii totul corect, ca la carte, fără emoție, ca și cum ar fi fost ceva important, dar nu înspăimântător.

— N-ar fi bine să aștepți până ajungi acasă și să mă suni dintr-un loc unde e liniște? încercase Baiba să o tempereze, fără să-și dea seama că întrebarea asta elimina orice posibilitate de a amâna verdictul.

— Dacă îmi zici că ar fi bine să ajung acasă, eventual să mă așez undeva în caz că leșin, înseamnă că e serios. Haide, să nu fim copii, știi că rezist: varsă tot!

Simona era în stația de tramvai. Își terminase cursul la facultate și, după cafeaua zilnică băută pe scările din față cu doi colegi, se îndrepta spre casă. Își făcea deja planuri despre cum avea să petreacă cele trei ore până la sosirea lui Duša, timpul ei zilnic, doar pentru ea, pe care putea să îl umple cu nimicuri inutile.

Nimicurile inutile nu erau pe placul lui Duša, a cărui minte foarte organizată punea totul în sertare și organiza timpul în bucăți mici, cu scop precis. „E superfluu“ era una dintre reacțiile care i-l făcuseră drag la începuturile lor împreună. Pentru el, totul trebuia să aibă un sens, iar lucrurile ei mici – datul unghiilor cu ojă, răsfoitul revistelor de modă, chiar și literatura – nu aveau loc în rutina lui extrem de precisă. Luni era ziua de alergat și de documentare, miercuri se înarma cu Domestos și cu o periuță de dinți veche și lua baia la curățat, compulsiv, sâmbătă era pentru piscină și cumpărăturile săptămânale și tot așa, fiecare zi avea destinația ei.

Avem prea multe lucruri de făcut, se gândea Simona privindu-l câteodată organizându-și (organizându-le?) calendarul pentru săptămâna viitoare. Ce-ar fi să trăim pur și simplu după cum avem chef? Dar Duša n-ar fi putut niciodată să trăiască astfel. Nevoia lui de control îl devora, și nu era întrecută decât de faimoasa lui ipohondrie: îi era foarte frică de boală și de moarte. Ditamai ironia!

De când îl cunoscuse, obsesia lui pentru sport îi dăduse fiori, ca și cum ghicise de atunci, din primele clipe, că e ceva maladiv în felul în care își forța corpul să devină din ce în ce mai sportiv, mai puternic, mai sănătos, ca un olimpic fără olimpiadă. Iar faptul că își dorea cu tot dinadinsul să o atragă și pe ea în cursa asta nebună împotriva bătrâneții și a unor boli imaginare, o derutase și o obosise, până în momentul în care învățase să se detașeze, să fie acolo și să nu fie, să se prefacă, să se gândească la ale ei în timp ce se bălăcea în piscina pe care el o parcurgea de zeci de ori de la un capăt la altul, cu o determinare bună pentru cauze mai mari.

Tweet