Ai scris cartea asta când treceai printr-un doliu, îți pierduseși mama. Ai putea spune că a fost ca o terapie? Cât de mult te-a ajutat scrierea cărții în procesul tău de vindecare?

Scrisul cărții nu a fost terapeutic, dar m-a ajutat oarecum să fixez lucrurile pe care le înțelesesem deja din terapia clasică, realizată de oameni specializați.Am vrut să spun povestea asta pentru că mie mi-ar fi plăcut să o citesc înainte de a ajunge eu în situația asta. Să dau de un personaj cu gândurile pe care le are Leia. Mi-am dorit să vorbesc deschis despre niște lucruri pe care fiecare le simte, dar pe care tindem să le negăm, sau care nu sunt acceptate ușor de ceilalți. Atunci când îți moare cineva drag, sentimentele sunt foarte diverse.

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă este un titlul atât de frumos. De unde a venit această idee, ce semnificație are?

A fost o lungă discuție despre titlu. Eram la Iași într-o rezidență FILIT și mai rămăsese de stabilit doar titlul. Inițial, eu voiam un alt titlu și din discuție în discuție am ajuns la ăsta – Toată dragostea dintr-o fotogafie arsă. Ideea a pornit de la hobby-ul lui Leia, de a face fotografii și de la faptul că prin fotografie ea reușește să se apropie de ceilalți, inclusiv de mama ei. E o secvență în carte, când o fotografiază pe mama ei după ce a ieșit de la duș; poate că n-ar fi avut curaj să o privească fără aparatul foto. E un amestec de sentimente acolo – dragoste, milă, mai multe.

Lui Eli (n. Bădică) i-a plăcut foarte tare, mie mi-era teamă să nu pară prea cheesy sau să ducă omul cu gândul în altă parte pentru că nu îți spune neapărat despre ce este vorba în carte, te păcălește.

Personajele tale principale din ambele tale cărți sunt atrase de muzică, fotografie, poezie – sunt femei care se regăsesc sau se ascund în artă. Este acesta un mod de a se adapta la realitatea în care trăiesc, sau de a-și face existența mai suportabilă?

Da, cam asta mi-am dorit. Să fie niște modalități prin care ele își traduc realitatea. În Oameni Mari, Rucsandra (n. personajul principal) cuplează mereu versurile din melodii cu o întâmplare prin care trece sau a trecut. În Toată dragostea …, Leia se sustrage realității în care e ancorată și încearcă să-și caute alte lumi în fotografiile pe care le face.

Cât de mult din tine există în aceste trei, chiar patru personaje?

Mult. La bază, toate au ceva din mine sau ceva din ce aș fi vrut să am sau nu arăt. Și cred că este ceva din mine și în bărbații din cărțile mele, chiar dacă nu sunt ei niște personaje așa prezente.

Cum percepi tu femeia de astăzi, cu ce se identifică ea? În comparație cu modelul de femeie cu care tu ai crescut și pe care l-ai observat în copilărie și în adolescență.

Mi-am dat seama la un moment dat scriind un text scurt că eu i-am tot cerut mamei mele niște lucruri pe care era aproape imposibil să mi le ofere. Cum ar fi asumarea sau onestitatea, până la capăt, în discuțiile pe care le purtam. Cred că îi era greu și pentru că a trăit niște vremuri în care să fii sincer era foarte periculos. Femeile de vârsta mea, din cauza educației pe care au primit-o, au rețineri în a spune lucrurilor pe nume. Deși observăm toate explozia asta, nevoia de expunere, de a ne deschide, care există astăzi – cu siguranță am vrea și noi să fim mai deschise, să spunem de la început ce vrem, dar nu suntem acolo. Încă suntem tributare educației primite.

Altfel, pare că lucrurile merg mai bine. Femeile tinere sunt mult mai conștiente de rolurile pe care le au și pe care și le asumă altfel. Nu cred că femeile din ziua de astăzi mai simt nevoia pe care o simțeau mamele noastre, de a se simți protejate de un bărbat.

Leia simte că își pierde fiica și că diferența dintre generații se resimte și în relația lor. Tu reușești să înțelegi noile generații? Ești de acord cu ele? Cât de mult te sperie prezentul, sau viitorul?

Sunt două perspective aici. Față de elevii pe care îi am la liceu simt foarte multă simpatie. Nu îi înțeleg de cele mai multe ori, dar nici nu mă tem de o apropiere de ei. Sunt mult mai relaxată în ceea ce-i privește. Observ diferențele dintre generații, prăpastia, de fapt, dar cred că e normal și cred că, în timp, lucrurile se așază de la sine.

Când vine vorba de copiii mei, aici e o alta discuție. Am mari emoții, am tendința de a controla mai mult, ceea ce nu ajută deloc. Fetele mele sunt încă mici, dar presimt că în adolescență va fi și mai greu. Cred că cel mai important este să nu-i judecăm. De când am devenit mamă, înțeleg mult mai bine poziția mamei mele și n-am mai judecat-o. Nu e ușor să fii în rolul asta, iar asupra mamelor se pune o foarte mare presiune socială. Apoi și noi avem așteptări foarte mari de la noi, odată ce devenim mame.

Cât de mult te regăsești acum în mama ta?

Mult și mă regăsesc când nu mă aștept. În modul în care fac lucrurile sau în replici pe care le folosesc. Și nu sunt neapărat mândră de asta, dar mă gândesc că tot e ceva că sunt conștientă și că lucrez cu mine. Vin dintr-un neam de femei care mereu au încercat să suplinească mai multe roluri, n-au fost numai mame. E foarte ușor să ai impresia că tu știi cel mai bine și tu faci cel mai bine, mai ales în relație cu propriul copil.

E o vorbă pe care ne-o spun părinții și pe care i-o spune și mama Elenei ei – o să înțelegi tu mai târziu sau lasă ca o să vezi tu mai târziu. Tu ce ai înțeles „mai târziu” din comportamentul sau reacțiile mamei tale?

Am înțeles nevoia ei de a mă proteja. Încerc deseori să nu domin, să nu creez copilului un soi de dependență față de mine – dependența mea față de mama mea mi s-a părut periculoasă. A fost o chestie pe care am întreținut-o amândouă și a provocat multă suferință. Nu mi-aș dori s-o repet în relație cu fetele mele.

Și în final ce ți-au adus ție aceste două cărți pe care le-ai scris – Oameni mari și Toată dragostea dintr-o fotografie arsă?

M-au ajutat să mă împrietenesc cu mine, tot căutând lucruri și întorcându-le pe toate părțile și spunând apoi o poveste. Și mi-au adus niște întâlniri cu oameni pe care îi admiram, dar cu care n-aș fi crezut că o să ajung vreodată să stau de vorbă la o bere sau o cafea. Întâlnirile astea – și nu doar cele cu scriitori, mi se par importante, mă bucură mult. Maria Orban vine la București pe 21 februarie la prima ediție a Intersecțiilor Literare, organizată în Spațiul cultural Ephémère. Mai multe detalii poți găsi pe website-ul spațiului.

Tweet