După o viaţă întreagă de literatură valoroasă venită de la Philip K. Dick (PKD), cel care a explorat viitorul, cele mai îndepărtate regiuni ale spaţiului şi viaţa de apoi, o operă postumă are darul de a-i aduce pe cititori către un loc străin mai puţin obişnuit: mintea autorului.

Anul 1974 marchează un moment deosebit pentru Philip K Dick. Acesta avea să se confrunte cu o serie de aşa-numite “experienţe neobişnuite” (le-a numit 2-3-74, de la februarie-martie 1974). Din acest moment începe lupta cu ceea ce el consideră a fi viziuni religioase. Şi-a înregistrat reacţiile şi a încercat să descifreze aceste experienţe spirituale într-o carte pe care a numit-o Exegeze – manuscris ce conţine peste 8.000 de pagini. Rătăcirile unui biet scriitor de science-fiction par a fi lipsite de orice relevanţă. Ei bine, nu e valabil şi pentru PKD, deoarece acesta nu a fost orice scriitor de science-fiction.

În 1982, la puţin timp după moartea sa, cartea Visează androizii oi electrice? a fost ecranizată în filmul “Blade Runner”. De atunci, nu mai puţin de 10 filme au avut la bază cărţile sale, printre care “Total Recall”, “Minority Report” şi, mai recent, “The Adjustment Bureau”. Este considerat unul dintre cei mai inovatori scriitori la nivel conceptual ai secolului al XX-lea, influenţa lui fiind recunoscută de autori ca William Gibson sau Ursula Le Guin.

După cum declară  Charles Platt (prieten al lui PKD şi autor de numeroase titluri de ficţiune), chiar de la primele scrieri, autorul trilogiei VALIS s-a luptat cu natura percepţiei. “Începusem să am ideea unei calităţi misterioase în univers… un soi de lume metafizică, un tărâm invizibil al lucrurilor văzute pe jumătate”, îi mărturisea PKD, la un moment, dat lui Charles Platt. Philip K. Dick nu putea accepta noţiunea unei unice realităţi obiective, valorificând conceptul lui Jung conform căruia ceea ce noi percepem ca fiind extern, poate fi, în unele cazuri, o proiecţie a inconştientului. Când a încercat să încorporeze aceste idei în proză contemporană “serioasă”, nu a găsit un mediu propice pentru ele, astfel că a început să se folosească de ficţiune ca vehicul al ideilor sale filosofice.

După moartea sa, suprapunerea dintre experienţele sale halucinante şi preocupările din ficţiunea sa a făcut din el un subiect tentant pentru studiul academic. Astfel că “exegezele” sale au fost scoase la lumină şi publicate ca The Exegesis of Philip K. Dick, în două volume (primul volum apărut în 2011, iar al doilea va apărea anul acesta) – realizare la care, pe lângă editori, au participat şi câţiva cercetători, inclusiv trei teologi.

Lupta unui om extrem de inteligent de a găsi o explicaţie raţională pentru ceva inexplicabil din propria lui interioritate ar putea constitui o lectură fascinantă. Cât priveşte sursa viziunilor lui PKD, aşa cum declară editorii, aceasta s-ar putea datora unui atac cerebral (a suferit vreo trei în timpul vieţii) sau sindromului epilepsiei lobului temporal; dar editorii “exegezelor” nu par a fi impresionaţi de astfel de explicaţii prozaice. Dimpotrivă, ei insistă că, pentru a aborda “exegezele” din oricare unghi, cititorul trebuie ca, mai întâi, să accepte că subiectul acestora este revelaţie.

E de remarcat umorul cu care acesta vorbea uneori despre spiritul său tutelar, care-i oferea aceste viziuni, spunând că joia şi sâmbăta ar crede că e Dumnezeu, în timp ce marţi şi miercuri crede că e de natură extraterestră. Asta arată că, dincolo de posibile speculaţii, PKD nu a fost un fanatic al propriilor revelaţii sau oricum le-am numi şi nu s-a pierdut în hăţişul acestora. Ideea aceasta e ilustrată de faptul că umorul şi auto- scepticismul nu l-au părăsit atunci când, luptându-se cu ideile sale metafizice în VALIS (1981), se înfăţişează pe sine ca fiind un observator lucid, aflat în dialog cu un alter-ego delirant. La un moment dat, o zeitate îşi face apariţia în poveste, iar preocupările teosofice ale cărţii trec de la sublim la mundan, odată ce personajele cugetă la chestiuni ca ”de ce Dumnezeu a lăsat o pisică mult iubită să moară” – zeitatea spune că răspunsul e simplu. Pisica ar fi trebuit să ştie mai bine cum să alerge din faţa unei maşini. A murit pentru că a fost proastă).

În “exegeze” dimpotrivă, autorul se ia mult mai în serios, riscând ca rezultatul să fie, pe alocuri, obositor. Lucru de înţeles, de vreme ce cartea cuprinde 900 de pagini, pe parcursul cărora autorul încearcă să-şi interpreteze viziuni şi sentimente din cele mai neobişnuite. Cu toate acestea, încercarea autorului nu e lipsită de un excepţionalism autentic. Iată, de exemplu, pasajul care deschide Exegezele lui Philip K. Dick:

Frumosul şi nepieritorul iau fiinţă datorită suferinţei pieritoarelor creaturi individuale care, în sine, nu sunt frumoase şi trebuie remodelate, pentru a forma un şablon din care ia naştere frumuseţea (plăsmuită, extrasă, convertită). Aceasta e teribila lege a Universului. Aceasta e legea fundamentală; este un fapt… Suferinţa absolută duce la – e calea către – frumuseţea absolută.