Am remarcat în ultimul timp un fenomen bizar, pe care nu sunt sigur că îl pot explica în întregime: pe măsură ce sunt din ce în ce mai puţin cunoscute, limbile clasice se bucură în România de o atitudine din ce în ce mai favorabilă; „face impresie”, „dă bine” să citezi la nevoie un dicton latinesc sau să rosteşti în greacă un cuvânt izolat ca argument, pentru a susţine o teorie sau alta. O aură de  admiraţie ignară şi necondiţionată …