Fiecare dintre noi are un talent ascuns care strălucește cel mai bine atunci când lucrăm cu lucrurile care ne fac cea mai mare plăcere. În fiecare birou tencuit de cuvinte și cărți proaspăt scoase din tipar, se ascund persoanele din spatele fiecărei cărți care a ajuns vreodată la voi în bibliotecă. Cu o cană de cafea alături, un pisic sau un cățel, și zumzăitul tastelor de la calculator pe fundal, se lucrează cu spor la noile cărți.
Și deschidem ușa și să cunoaștem echipa Nemira.
Care sunt provocările cu care se confruntă și ce înseamnă, de fapt, să lucrezi într-o redacție dintr-o editură? Cine sunt ei în afara jobului?
Dragi cititori, sperăm că v-ați așezat într-un loc confortabil, pentru că editura Nemira este gata să vă arate oamenii din spatele cărților care ajung la voi.
Book Insider este o serie de mini-interviuri în care colegii din redacție povestesc cum se lucrează o carte și care este, de fapt, „viața” ei.
Haideți să îl cunoaștem pe Marian Coman, redactor-șef al imprintului Armada și NEZUMI. Marian a venit la Nemira în 2018 după trei ani în care a trăit scriind proză, scenarii de film și benzi desenate și după vreo 15 ani de presă scrisă. Fascinat de impactul cuvântului scris asupra oamenilor, de puterea imaginației și de magia poveștilor, Marian îngrijește, ca redactor-șef, imprinturile Armada și NEZUMI. Tot el se ocupă de portofoliul de audiobook-uri Nemira, disponibile pe AudioTribe.ro. Pe Marian îl puteți descoperi și ca autor, în volumul „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice”.
1. Cum arată o zi de lucru pentru tine?
Știi, fiecare zi din săptămână este, din fericire, altfel. Luni, spre exemplu, sunt la birou. Particip la întâlniri de taină cu colegii din redacție, unde se pun la cale rețete magice de fabricat cărți. Marți lucrez de acasă și, în mare parte, este o zi dedicată lecturii. Citesc propuneri editoriale venite din partea agenților și autorilor și, dacă am noroc, unul dintre manuscrise mi se înfige în minte ca o așchie sub unghie. Auci! Ăla e momentul în care o carte dă semne că începe să încolțească în fabrica de vise Armada. Pentru că vine ziua de miercuri, când, într-o ședință de consiliu editorial, îmi vărs durerea în fața colegilor. Durerea mea trebuie să fie un discurs convingător cu care să obțin ok-ul pentru un nou proiect, astfel încât „așchia” să iasă de sub unghia mea și să devină încet-încet o problemă pentru traducători, redactori, corectori, tehnoredactori, graficieni, oameni de IT, actori, contabili, oameni de marketing, tipografi, librari și, în final, o bucurie pentru cititori. Joi și vineri lucrez din nou de acasă și îmi împart timpul între lecturi, selecția unor voci pentru noi audiobook-uri, tabele de excel, aprobări de coperte și noul pui Nemira, proiectul NEZUMI.
2. Care sunt momentele în care te simți fericit că ai ales această meserie?
Uite, sunt două tipuri de reacții care mă bucură. Primul e reprezentat de comentariile pe care le primesc de la cititori, pe rețelele sociale, pe email ori în comentariile la diversele podcasturi la care particip. Știi ce spun: felicitări, mulțumim că ați adus cartea asta în România, mi-a plăcut enorm romanul X. Al doilea e reprezentat de cifre. Nu ascund că mă interesează foarte mult cum se vând cărțile publicate în Armada. Dacă o carte se vinde bine, înseamnă că are mulți cititori, iar rostul meu, ca editor, acesta este: să duc o poveste în cât mai multe minți și să o fac în felul acesta să trăiască. Fiindcă o carte nu există cu adevărat decât în măsura în care este citită. Ea începe să dea în rod abia atunci când se deschide în mintea cititorului.
Mai sunt și alte momente de bucurie: atunci când vezi că romanele pe care le ai în portofoliu iau marile premii ale genului. Sau când citești o recenzie bună. Sau când afli că una dintre cărți va fi ecranizată.
3. Ce este cel mai dificil în ceea ce faci?
În fiecare lună am în față zeci de titluri. E dificil să aleg ce anume să citesc. E dificil să abandonez un titlu. E dificil uneori să aleg între două romane cu potențial similar. Uneori e dificil de înțeles de ce o carte nu „a prins”. Alteori e dificil să înțelegi de ce o carte merge atât de bine. E dificil și pentru că industria de carte este foarte fragilă în România. Întregul ecosistem format din autori, editori, librari, cititori e firav ca aripa unui fluture. Iar crizele – economice, sanitare ori de securitate – fac ravagii în astfel de medii. E dificil și să trăiești cu ideea asta, ideea că un roman, oricât de bun ar fi, va fi primul lucru pe care un român îl va sacrifica de pe lista de cumpărături, atunci când va vedea cum inflația îi va mușca din venituri.
4. Să redactezi înseamnă să fii plătit ca să citești? Dacă da, ar fi probabil mulți amatori!
Să redactezi, cu siguranță, nu înseamnă să fii plătit pentru a citi. Să redactezi înseamnă să lucrezi efectiv pe cartea respectivă. Să o șlefuiești. Să îi netezești asperitățile și să îi dai cea mai bună formă. Totuși, în ceea ce privește activitatea mea, se poate spune că, într-o anumită măsură, sunt plătit (și) ca să citesc. Doar că lectura mea nu este o lectură „de plăcere”, chiar dacă citesc cu multă plăcere. Este, parțial, o lectură încruntată, cusuroasă. O lectură care caută defecte. Defecte în scriitură, în structura narațiunii, în felul în care sunt construite personajele și motivațiile lor. Citesc asemeni unui moș arțăgos sau a unui copil mofturos. Doar că o carte bună mă va face să uit asta. O carte bună mă va scăpa de arțag și de mofturi. O carte bună mă va transforma într-un bunic cald sau într-un copil cuminte. O carte bună mă va lua și mă va duce de aici. Și dacă va face lucrul ăsta cu mine, o va face cu oricare alt cititor.
5. O amintire profesională prețioasă: un moment, o persoană, o carte.
Momentul în care am dansat cu primele cărți Armada în brațe, la primul meu târg de carte în calitate de editor Nemira. Momentul în care am ascultat primul audiobook Nemira pe AudioTribe. Momentul în care am stat față în față cu George R.R. Martin și mi-a părut că aud colinde de Crăciun deși eram în august. Berea de după acea întâlnire, cu Ana Nicolau și Alexandra Florescu, pe malul râului Liffey, în Dublin. Mansarda de la Cărturești Verona, plină ochi, la evenimentul de lansare a volumului „Omulețul din perete” și viora lui Sergiu Corbu spărgând liniștea. Întâlnirile cu cititorii la Comic Con, la târgurile de la Romexpo, la lansări ori la cluburile de carte Armada. Vocea lui Dan Byron citind una dintre povestirile mele. Adolescentul care m-a strâns în brațe la FILIT, anul trecut. Textura lacului selectiv pe copertele Nemira și mirosul cărților noi. Primul meu „Dune”, cumpărat în 1993, așezat în raft lângă ediția din 2019, ca un vierme de nisip ce-mi leagă adolescența de vârsta asta stranie în care nu încap. Frunzele galbene pe scările editurii și mirosul ceaiului Rooibos băut săptămâna trecută la birou. O mașină roșie, decapotabilă, oprită la semafor, cu un exemplar din „Piranesi” pe bancheta din spate. Oglinda fermecată prin care pășești dintr-o lume în alta de fiecare dată când deschizi o carte Nemira.
