Cea mai recentă carte scrisă de Alberto Manguel și publicată la editura Nemira, Sfârșitul bibliotecii mele, e o carte de care bibliofilii se vor îndrăgosti. E o carte despre cărți, despre plăcerea lecturii, despre biblioteci pierdute și recâștigate. O carte care îți oferă câteva ore frumoase de bucurie literară și pe care o parcurgi cu creionul în mână, nu cumva să ratezi un citat frumos.

Alberto Manguel începe Sfârșitul bibliotecii mele cu mutarea sa din Franța, unde avea o bibliotecă impresionantă de 30.000 de cărți. De-a lungul timpului, fusese nevoit să își împacheteze și să desfacă biblioteca, așa că ritualul nu era unul străin. Așa că citindu-i experiența, inevitabil te întrebi: cum ia sfârșit o bibliotecă? Tu ce ai simți dacă ar trebui să renunți la cărțile din bibliotecă? Manguel mărturisește că în toate casele în care a locuit, o nouă bibliotecă începea să crească, „parcă prin generare spontană”.

Pentru Manguel (și tindem să-i dăm dreptate), biblioteca, fie ea așezată pe rafturi, fie în cutii, a fost întotdeauna compusă din alte biblioteci clădite și abandonate de-a lungul vieții lui. Când împachetezi o bibliotecă, îți dai seama că ai în fața ta un soi de autobiografie multietajată, iar fiecare carte în parte păstrează în ea momentul în care ai citit-o prima oară. Îți aduci aminte de unde ai luat-o sau de la cine ai primit-o. Retrăiești momentele.

Memoria mea este mai puțin interesată de mine decât de cărțile mele și mi se pare mai ușor să-mi amintesc povestea pe care am citit-o odată, demult, decât pe tânărul care i-a fost cititor.

La șaisprezece ani, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la vremea aceea, care l-a rugat să vină la el acasă și să îi citească. Manguel i-a citit vreme de patru ani, până în 1968. Povestește și despre biblioteca lui Borges care adăpostea doar câteva sute de cărți, pe care le oferea de obicei în dar musafirilor.

Ador interiorul unei biblioteci. Ador clădirile publice care joacă rolul de embleme ale identității pe care o societate și-o asumă, fie ele impozante ori discrete, intimidante ori familiare. Ador șirurile nesfârșite de cărți ale căror titluri scrise pe vertical încerc să le descifrez, citindu-le (n-am înțeles de ce) de jos în sus în engleză și italiană și de sus în jos în germană și spaniolă. Ador sunetele înfundate, tăcerea îngândurată, lumina difuză a lămpilor (mai ales dacă sunt din sticlă verde), mesele lustruite de coatele a generații de cititori, mirosul de praf, hârtie și piele sau pe cel mai nou, al carcaselor de computer, din plastic, ori de produse de curățare cu aromă de caramel. Ador ochiul atotvăzător de la biroul de informații și solicitudinea sibilinică a bibliotecarilor. Ador cataloagele, în special vechile sertare cu fișe (acolo unde încă supraviețuiesc), care conțin ofrandele tipărite sau mâzgălite. Când mă aflu într-o bibliotecă, orice bibliotecă, am senzația că sunt transportat într-o dimensiune pur verbală printr-un truc de magie pe care nu l-am deslușit niciodată. Știu că povestea mea integrală, adevărată, se găsește undeva pe acele rafturi, iar tot ce-mi trebuie sunt timpul și norocul de-a o găsi. Povestea mea îmi scapă pentru că nu este niciodată încheiată.

Sinceri să fim, ne-am dori să ne aflăm măcar pentru câteva minute în biblioteca lui Alberto Manguel, credem că e un soi de paradis, așa cum zicea și Borges.