Fragment în avanpremieră: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, de Suzanne Collins

Suzanne Collins se întoarce la JOCURILE FOAMEI – bestseller internațional, vândut în milioane de exemplare în toată lumea și ecranizat în 4 filme de mare succes – cu un nou roman: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, care apare în imprintul Armada powered by Nemira pe 19 mai, odată cu lansarea internațională.

Cartea este la precomandă pe nemira.ro.

Fragment în avanpremieră

Pe scara imensă de la intrarea Academiei încăpeau absolut toţi cursanţii, aşa că era loc suficient pentru torentul de oficialităţi, profesori şi eveli participanţi la festivităţile din ziua extragerii. Coriolanus urcă încet treptele, încercând să pară totodată demn şi nepăsător, în caz că ar fi atras privirile cuiva. Oamenii îl cunoşteau – sau, cel puţin, îi cunoscuseră părinţii şi bunicii –, iar un membru al familiei Snow trebuia să se ridice la înălţimea unor anumite standarde. Spera că, în acel an, începând chiar din acea zi, i se vor recunoaşte meritele personale. Rolul de mentor în Jocurile Foamei era ultimul său proiect înainte de absolvirea cursurilor Academiei, la jumătatea verii. Având în vedere remarcabilul său palmares școlar, dacă reuşea să impresioneze, ca mentor performant, ar fi putut primi un premiu în bani suficient de important cât să-i acopere taxa de studii universitare.

Tributurile erau în număr de douăzeci şi patru, câte un băiat şi o fată din toate cele douăsprezece districte înfrânte, aleşi prin tragere la sorţi ca să fie aruncaţi într-o arenă unde să lupte, pe viaţă şi pe moarte, în Jocurile Foamei. Totul era stipulat în Tratatul de Trădare, care pusese capăt Zilelor Negre ale rebeliunii districtelor, drept una dintre multele pedepse îndurate de răzvrătiţi. Ca şi mai înainte, tributurile aveau să fie azvârlite, alături de armele cu care să se ucidă între ele, în Arena Capitoliului, un amfiteatru acum dărăpănat, folosit înainte de război pentru competiţii sportive şi diverse spectacole. Vizionarea jocurilor era încurajată de Capitoliu, dar multă lume le evita. Găsirea unui mod de a le face mai captivante era o provocare.

În acest scop, pentru prima oară în istoria Jocurilor, tributurilor aveau să li se atribuie mentori. Douăzeci şi patru dintre cei mai străluciţi elevi ai Academiei, aflaţi în ultimul lor an de studiu, fuseseră selectaţi pentru a primi acest rol. Încă se mai lucra la stabilirea îndatoririlor pe care le presupunea. Se vorbea despre pregătirea fiecărui tribut pentru un interviu, poate şi de o alegere vestimentară deosebită înainte de apariţia în faţa camerelor de filmat. Toată lumea era de acord că, dacă se dorea continuarea Jocurilor Foamei, era nevoie de o evoluţie a lor către o experienţă mai semnificativă, iar alegerea unor tineri din Capitoliu care să facă pereche cu câte un tribut avea darul să intrige.

Coriolanus trecu printr-un antreu drapat cu steaguri negre şi printr-un coridor boltit, pentru a intra în cavernoasa Heavensbee Hall, de unde avea să urmărească transmisia ceremoniei de extragere. Nu întârziase nicidecum, dar sala de bal zumzăia deja, plină de angajaţi ai facultăţii, de elevi şi de oficialităţi ale Jocurilor a căror prezenţă nu era necesară la festivitatea de deschidere.

Prin mulţime treceau avocşi, purtând tăvi cu posca, un amestec de vin îndoit cu apă, miere şi ierburi. Era o versiune cu mai mult alcool a băuturii fermentate care, cu presupusa ei putere de a alunga bolile, susţinuse Capitoliul în timpul războiului. Coriolanus luă o cupă şi îşi plimbă o înghiţitură prin toată gura, sperând că o să-l scape de mirosul de varză. Dar nu-şi îngădui să soarbă mai mult. Era mai tare decât aveau impresia cei mai mulţi şi, în anii precedenţi, văzuse oameni suspuşi făcându-se de râs după ce băuseră din belşug.

Lumea încă îl mai credea bogat, dar singura lui avere era şarmul personal, pe care şi-l răspândea cu generozitate în timp ce înainta prin mulţime. Feţele se luminau când saluta prieteneşte elevii şi profesorii deopotrivă, întrebându-i despre rude şi aruncând ici şi colo câte un compliment.

— Prelegerea dumneavoastră despre represaliile din districte mă obsedează.

— Bretonul tău e adorabil!

— Cum a mers operaţia de coloană a mamei tale? Ei, spune-i că e eroina mea.

***

     Decanul Casca Highbottom, omul căruia i se recunoştea meritul creării Jocurilor Foamei, superviza personal programul de atribuire a mentorilor. Li se înfăţişă elevilor cu verva unui somnambul, cu ochii tulburi şi, ca de obicei, îndopat cu morfină. Faţa lui cândva distinsă era zbârcită şi drapată cu piei atârnânde. Linia hotărâtă a proaspetei sale tunsori şi costumul nou nu făceau altceva decât să-i scoată în evidenţă decăderea. Mulţumită faimei de inventator al Jocurilor, încă se mai bucura de o firavă susţinere a poziţiei sale, dar, după cum se zvonea, Consiliul Academiei începuse să-şi piardă răbdarea.

— Salu’ tuturor, începu el, cu voce neclară, fluturându-şi deasupra capului o bucată de hârtie mototolită. Vă explic cum stau lucrurile.

      Cu un „ssst” după altul, elevii le cerură celor din jur să tacă, străduindu-se din greu să-i distingă glasul în larma din sală.

— Vă citesc un nume, apoi pe acela dintre voi care-l primeşte. Corect? Aşa, perfect. Districtul Unu, băiat, merge la… Decanul Highbottom se uită la hârtie mijindu-şi ochii, într-o încercare de a-şi focaliza privirea. Ochelarii, mormăi. I-am uitat.

      Toată lumea se holbă la ochelarii în cauză, deja cocoţaţi pe vârful nasului, aşteptând până ce degetele lui îi descoperiră.

— Ah, iată. Livia Cardew.

      Pe fețișoara ascuţită a Liviei se lăţi un zâmbet, iar degetele ei împunseră aerul cu semnul victoriei.

— Da! strigă, cu glas piţigăiat.

Era întotdeauna gata să exulte. De parcă acea excelentă atribuire n-ar fi fost decât o reflexie a meritelor personale, nu a faptului că mama ei conducea cea mai mare bancă din Capitoliu.

Disperarea lui Coriolanus creştea pe măsură ce decanul Highbottom, cu limba împleticindu-i-se, atribuia câte un mentor pentru băiatul şi fata din fiecare district. După zece ani, se putea distinge un tipar. Cei mai mulţi învingători erau din Districtele Unu şi Doi, prietene cu Capitoliul şi cu o populaţie mai bine hrănită, iar tributurile din districtele Patru şi Unsprezece, locuite de fermieri şi de pescari, le făceau o concurenţă redutabilă. Coriolanus sperase să primească un tribut din Districtele Unu sau Doi, dar niciunul nu i se repartiză lui, fapt cu atât mai insultător fiindcă Sejanus Plinth deveni mentorul băiatului din Districtul Doi. Districtul Patru trecu tot fără să se menționeze numele lui Coriolanus, şi ultimul tribut cu reale şanse de victorie – băiatul din Districtul Unsprezece – ajunse la Clemensia Dovecote, fiica ministrului energiei. Spre deosebire de Livia, Clemensia primi vestea norocului său cu tact, dându-şi peste umăr valul de păr negru ca pana corbului, în timp ce, cu un aer studios, îşi nota în agendă ce tribut are în grijă.

Era ceva dubios la mijloc când un Snow, care se întâmpla să se numere şi printre cei mai valoroşi elevi ai Academiei, rămânea nebăgat în seamă. Începea să-şi spună că-l uitaseră – poate voiau să-i atribuie o poziţie specială? – când, spre groaza lui, decanul Highbottom mormăi:

— Şi ultima, dar nu cea din urmă, fata din Districtul Doisprezece… îi aparţine lui Coriolanus Snow.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.