În colecția Young Adult a apărut o nouă carte de la autoarea bestsellerului internațional Săruturi și Croissants, Anne Sophie Jouhanneau – French Kissing în New York!

Este o poveste de dragoste fermecătoare și plină de energie în orașul care nu doarme niciodată.

Margot n‑a reușit să‑și ia gândul de la Zach, americanul pe care l‑a cunoscut într‑o noapte magică la Paris. Cei doi s‑au îndrăgostit fulgerător și au petrecut o seară perfectă. Întâlnirea lor a culminat cu un sărut și cu o promisiune: dacă universul vrea ca ei să fie împreună, soarta va găsi o cale ca acest lucru să se întâmple. Un an mai târziu, Margot și‑a terminat școala în Franța și tocmai a ajuns în New York, gata să‑și înceapă munca de bucătar într‑unul dintre restaurantele din Manhattan, să se bucure de nunta tatălui său și să îl revadă pe Zach. Dar se pot întâmpla multe într‑un an, iar promisiunile făcute în umbra turnului Eiffel arată cu totul altfel sub luminile orbitoare ale New Yorkului. Margot își petrece toamna încercând să‑l găsească pe Zach și îi cere ajutorul lui Ben, simpaticul bucătar din restaurantul unde lucrează. Ea e convinsă că și‑a găsit sufletul‑pereche în acea seară în Paris, dar dacă universul are un plan diferit? Orice este posibil în New York City. În special, l’amour à l’américaine.

O poveste de dragoste înălțătoare, perfectă pentru romanticii care adoră haute cuisine!

Publishers Weekly

---

Fragment în avanpremieră

Ştiu că noaptea urma să se sfârşească oricum, dar asta nu în­seamnă că sunt pregătită să o las să dispară.

Să îl las să dispară.

Felinarele pâlpâie o clipă înainte de a se stinge toate deo­dată – şiruri lungi de lumini cufundându-se în beznă după orele în care ne-au luminat calea prin oraş. Razele blânde, trandafirii, ale zorilor de vară se ridică deasupra Parisului. Fără să fi vorbit, eu și Zach ne întorseserăm către Champ de Mars, lungul parc frumos amenajat care duce spre turnul Eiffel, unde ne-am întâl­nit azi-noapte. Trotuarele ne aparţinuseră până acum doar nouă, aproape, însă observ câţiva trecători, cu ochii cârpiţi încă de somn, acoperiţi de ceaţa dimineţii ca de o pătură subţire. Toate semnele sunt deja în jurul nostru. Parisul se trezeşte, ceea ce în­seamnă că timpul pe care îl avem împreună se apropie de sfârșit. Deocamdată…

Parcă citindu-mi gândurile, Zach îşi scoate telefonul din buzu­nar, să vadă cât e ceasul. Mă aplec peste umărul lui să aflu și eu. E 5:36. Realitatea mă priveşte în ochi, prea luminoasă.

— Mai puţin de o oră, spun încercând să nu-mi fac simţită spaima în voce.

Ajungem la marginea parcului – care e pustiu, cu excepţia celor câtorva oameni care îşi plimbă câinii – şi Zach mă cuprinde în braţe. Mă cuibăresc cât mai aproape de el, inspirându-i parfu­mul de mosc amestecat cu iarbă proaspăt tăiată, hanoracul ca o pernă pe care mi-ar plăcea să dorm, deşi obrazul mi se freacă de breteaua rucsacului.

— O să-mi fie dor de tine, îmi şopteşte el la ureche. Anul viitor pare foarte departe.

Bătăile inimii mele parcă lovesc în pieptul lui. Ştiu ce am stabi­lit, dar mintea tot mi-o ia razna, cu speranţă. Dacă ar mai fi stat încă o zi, încă o săptămână? Ne-am gândit la asta toată noaptea. Cursurile mele de vară de la Le Tablier, cel mai cunoscut program culinar din Franţa, tocmai s-au încheiat. În curând mă voi pregăti pentru ultimul an de liceu în oraşul meu natal de lângă Tours. Între timp, Zach va face, timp de un an, o excursie în jurul lumii, în care se va distra mai bine ca niciodată. Parisul a fost prima oprire, iar în această dimineaţă va lua trenul până la Berlin. Sunt foarte geloasă, evident, dar… sincronizarea noastră a fost atât de nepotrivită, încât îmi vine să urlu. De ce-a trebuit să ne întâlnim tocmai în ultima lui noapte aici? — Şi mie o să-mi fie dor de tine, îi spun. Dar dacă…

Ridic privirea şi îl privesc drept în ochi. Îşi trece mâna prin pă­rul meu des şi buclat, îmi ridică bărbia şi mă sărută. Sărutul lui îmi dă cei mai plăcuţi fiori. Am rătăcit prin oraş întreaga noapte, de la Arcul de Triumf, prin străduţele întortocheate din Saint-Germain şi până în Montmartre, oprindu-ne din când în când să gustăm câte ceva.

Am mâncat cartofi prăjiţi cu ketchup de la o tarabă. Am cum­părat un pachet de brânză de capră şi o baghetă de la un magazin alimentar non-stop. Apoi, clătite cu ciocolată din care Zach nici nu gustase, fiindcă sosise la Paris abia cu câteva zile în urmă. După două ore, buzele lui încă sunt dulci.

Niciodată nu am mai petrecut o astfel de noapte, cu atât mai puţin la Paris. Locuiesc într-un orăşel aflat la două ore de aici, spre sud-vest, dar care pare a fi la milioane de kilometri distanţă. Nu are nimic din atracţiile metropolei: restaurantele, magazinele, cafene­lele sau mulţimile în care să te poţi pierde cu acel sentiment că eşti într-un loc cu adevărat special. Ca o fiică bună ce sunt, am luat tre­nul spre casă în fiecare seară după cursurile de vară, suspinând după toată măreţia pe care o lăsam în urmă.

În seara asta, făcusem planuri să rămân la Paris ca să stau cu prie­tenele mele în căminele şcolii şi să mă pot duce împreună cu ele la un picnic de sfârşit de vară. Dar nu am ajuns acolo.

— Te-ai răzgândit? întreabă Zach.

Inima mi-o ia la goană şi mai tare – din cauza nesomnului ames­tecat cu o dorinţă fierbinte.

— Dar tu?

— Nu! răspundem amândoi în acelaşi timp, mult prea tare pen­tru liniştea dimineţii.

Izbucnesc în râs, dar curând mă simt din nou copleşită de gravi­tatea situaţiei.

— Peste un an termin liceul. În sfârşit! Termin cu plictisitoarea viaţă din orăşelul meu.

Parisul e frumos, emoţionant, uimitor chiar. Dar nu e New York. Nicăieri nu e ca la New York.

Visez să locuiesc acolo încă de când am plecat, pe când aveam doi ani. Big Apple nu e doar materia din care sunt făcute visele, ci locul unde m-am născut. Şi unde simt că mi-e locul.

— O să fim împreună, adaug. O să fim împreună. E soarta noastră. N-o poţi spune nicicum altcumva. Unii vi­sează să ajungă într-un colegiu prestigios, dar tot ce-mi doresc eu, una, e doar să-mi împachetez cuţitele de chef şi să pornesc într-o viaţă de aventură, cum au trăit şi părinţii mei până când mama m-a trimis în Franţa ca să ajung un şoricel de ţară, asemenea celui din poveste.

Când Zach mi-a spus că e american şi că, după această călătorie, îl aşteaptă un post de bucătar într-un renumit restaurant din New York, inima mi-a făcut zeci de tumbe în piept. Care ar fi fost șansele să-l întâlnesc? Chiar ne eram sortiţi unul celuilalt!

Ne suntem sortiţi unul altuia.

Dar mai e un an până atunci. Mai mergem puţin în tăcere și observ un cuplu de tineri sărutându-se pe o bancă în umbră, ceea ce îmi potopește inima cu şi mai multă tristeţe. Aşa eram noi aseară! Stăteam acolo admirând priveliştea înainte de a pleca la picnic, când Zach a venit şi s-a aşezat lângă mine. Am început imediat să vorbim şi nu ne-am mai oprit. Poate că acest cuplu va fi împreună în anul ce urmează, în timp ce eu pot doar să visez cum ar fi să-l ţin pe Zach, din nou, în braţele mele.

— Distanţele lungi sunt cele mai rele, spune Zach. Dacă o să ne petrecem tot anul ce vine doar scriind mesaje şi încercând să… nu ştiu…

— N-o să meargă.

De asta sunt sigură.

Am discutat despre asta toată noaptea şi răspunsul a fost mereu acelaşi. Nu făcusem asta niciodată, dar le-am văzut pe unele dintre prietenele mele disperate să ţină legătura cu băieţi cunoscuţi la schi în Alpi sau în timpul vacanţelor de vară pe Coasta de Azur. Trimiteau frenetic mesaje timp de săptămâni bune, făcând planuri nebuneşti ca să fie împreună, apoi totul se stingea.

— Am strica totul. E mai bine să aşteptăm până vom putea fi împreună, cu adevărat. Ne-am întâlnit cu un motiv. Nu poate fi o coincidenţă.

Dă din cap, cu o expresie gravă. Ştiu – şi ştie şi el – că tot ce se întâmplă între noi e special.

— Da, dar până atunci…, spune el cu glas şovăitor.

— O să te aştept, îi şoptesc.

— Margot! spune, cu un suspin adânc.

Ne străbate un fel de curent care mă face să simt că nici măcar nu contează dacă suntem despărţiţi. Suntem deja legaţi unul de al­tul, într-un mod mult mai profund.

— Mai spune-mi o dată care sunt lucrurile tale preferate la New York, îl rog, ca să mai destind atmosfera.

— Totul. Energia, oamenii, senzaţia că orice este posibil. Mâncarea minunată… deşi ştiu că și mâncarea franţuzească e foarte bună.

— Mâncarea franţuzească chiar e grozavă, subliniez deşi nu prea cred asta. Adică… e bună. Cred că există un motiv pentru care e celebră. Dar este şi ceea ce am mâncat toată viaţa. E ceea ce gă­teşte mama în restaurantul ei, adică doar cele mai tradiţionale mân­căruri, și acum pare cam… de modă veche. E cam… câh? îi zâmbesc. Sunt dornică să gust ceva nou.

Îmi răspunde cu un sărut.

— New York e diferit de orice alt loc. Îţi va plăcea foarte mult. Abia aştept să-l împărtăşesc cu tine.

Trupul lui freamătă în timp ce vorbește despre locurile lui pre­ferate, despre viaţa lui acolo – face skateboarding în Central Park, merge la concerte indie rock în Brooklyn, comandă cele mai bune mâncăruri la un restaurant celebru care a fost folosit şi ca platou de filmare. Abia aştept să simt fiorul tuturor acestor lucruri.

Am ajuns din nou la turnul Eiffel, unde a început totul. Eu şi Zach ştim că este timpul să ne luăm rămas-bun. Dar niciunul din­tre noi nu se poate hotărî s-o spună, să accepte că nu ne vom mai vedea un an întreg. Fiecare bătaie de inimă e încă o secundă care se scurge din timpul rămas.

Respiră adânc.

— Şi… eşti sigură că nu vrei să vii cu mine în călătorie?

Râd. N-ar fi absolut minunat dacă așputea lăsa totul baltă în seara asta, ca să-l urmez pentru a vedea ruinele Atenei, bazarurile din Marrakech sau plajele nisipoase ale Croaţiei? Dar… şcoala. Dar… maman1. Dar… banii. Sunt o visătoare, dar uneori pot fi şi puţin rezonabilă.

Pur şi simplu, nu se poate.

Dau din cap, iar el ridică trist din umeri.

— Am încercat şi eu…

Îmi scot din nou telefonul și Zach se încruntă.

— Credeam că nu facem schimb de numere.

Recunosc că fusese ideea mea. Să facem schimb de numere de telefon sau de profile de Instagram ar fi însemnat să ne trimitem încontinuu mesaje, să-i văd toate uluitoarele aventuri şi să-mi plâng de milă şi mai tare, în ultima bancă, la ora de chimie. Sunt la fel de ataşată de telefon ca orice adolescentă de șaptesprezece ani, dar, să fim serioşi, tehnologia şi romantismul nu se prea împacă. Dacă eu şi Zach vom fi împreună – şi vom fi – trebuie să fie ceva memora­bil. O poveste pe care s-o spunem pentru tot restul vieţii noastre.

Împreună.

— Nu facem schimb, spun, mai convinsă ca niciodată. Dar tre­buie să stabilim o dată. Şi un loc.

— Alege tu, mă îndeamnă zâmbind. Iar eu o să fiu acolo, să te aştept.

Îmi deschid calendarul, care – deloc surprinzător – se deschide larg către vara viitoare.

— Hai să zicem întâi august.

După ce termin şcoala, va trebui să lucrez o vreme în restauran­tul mamei, ca să strâng bani înainte de plecare.

Zach scrie câteva cifre pe telefonul lui.

— Bine. Ora 14:00?

Oftez adânc. Un an întreg, de acum încolo.

— Ora 14:00 nu are nimic romantic. Ce-ai zice să fie la miezul nopţii?

— Ai dreptate. La miezul nopţii să fie. Şi un loc?

Mă simt strivită.

— Cunoşti New Yorkul mai bine ca mine, îi spun. N-ar trebui să alegi tu?

Se gândeşte o clipă.

— Cred că e mai interesant să alegi tu. Care e locul pe care ai vrea să-l vezi din clipa în care ajungi?

Să fiu sinceră, nu e doar unul. Vreau să văd totul: Empire State Building, Central Park, Chinatown, The Met (Metropolitan Museum of Art), micile străduţe fermecătoare din West Village…

— Times Square, izbucnesc, în cele din urmă.

Zach râde.

— Bine, dar… Times Square e foarte mare şi extrem de aglome­rat şi ziua, şi noaptea.

Închid ochii și văd luminile de neon, forfota, toate scenele din filmele care înfăţișează celebra piaţă ca și cum ar fi singurul loc în care ai putea fi. Centrul lumii. Mi-l imaginez pe Zach strângându-mă în braţele lui, învârtindu-mă şi sărutându-mă, să ne vadă tot New Yorkul. Simt că aşa trebuie să fie.

— Pe întâi august, la miezul nopţii, în tribunele din Times Square, în dreapta jos.

Planul e făcut. Este definitiv şi probabil că Zach citeşte asta pe chipul meu când se apleacă şi mă sărută, electrizându-mi tot cor­pul, de sus până jos.

— Aşa facem!

Se retrage, oftând adânc.

— Dar dacă te hotărăști să nu mai vii la New York? Ce se întâm­plă dacă găsești un loc de muncă grozav la un restaurant din Paris și decizi să rămâi aici?

Îmi dau seama că ar mai avea multe întrebări care încep cu „dar dacă“, aşa că îl întrerup:

— Dar dacă te hotărăşti tu să nu te mai întorci la New York? Dacă o să cunoşti altă fată în timpul călătoriei? Dacă o să-ţi rupi piciorul în drum spre Times Square şi n-o să mai ajungi?

Ne uităm unul la altul, cu turnul Eiffel înălţându-se tăcut dea­supra noastră.

Apoi continui.

— Uite care e treaba. Eu mor de nerăbdare să plec pentru tot­deauna din orăşelul „Nicăieri“ unde locuiesc. Am nevoie de asta. În ultimele săptămâni, cât am urmat acest curs, am înţeles că sunt pre­gătită să-mi încep viaţa. Aşa că nu există nicio posibilitate, niciuna, să nu vin vara viitoare la New York. Pe întâi august, la miezul nop­ţii, voi fi acolo, în Times Square, chiar dacă ar fi să se prăbuşească toată lumea în jurul meu.

Pieptul lui Zach se ridică și coboară, în timp ce un zâmbet larg i se aşterne pe faţă.

— Și eu la fel. La revedere, Margot! adaugă şi mă trage mai aproape de el.

Buzele lui zăbovesc la doar câţiva centimetri distanţă de ale mele. Un an e doar un punct în marele plan al vieţii noastre. Felul cum mă priveşte, sclipirea din ochii lui mă fac să simt că orice este posibil.

— À bientôt, îi răspund, apoi, văzându-i expresia derutată, traduc: „Pe curând!“ Pe foarte curând!

Mă sărută și, astfel, soarta noastră e pecetluită.

Tweet