Cred că toată lumea este de acord că “viaţa bate filmul”, dar uneori îl bate atât de categoric încât rămâi uimit. Am să recunosc faptul că nu am citit nimic până acum de autorul francez Marek Halter, al cărui roman Maria este în pregătire în colecţia Suspans. Dar parcurgând biografia acestuia am rămas siderat.

Marek Halter s-a născut în 1936 în Polonia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, familia sa a reuşit la limită să scape din ghetoul Varşoviei, refugiindu-se în Ucraina. De acolo au fost duşi de miliţia sovietică la Moscova, iar în 1941, în timpul invaziei de către sovietici a Germaniei naziste, au fost trimişi în Uzbechistan, la Kokand. În acel oraş cu 300.000 de localnici şi 1.000.000 de refugiaţi (!!), sora sa mai mică, în vârstă de doar trei ani, a murit de foame, iar părinţii săi s-au îmbolnăvit de dizinterie. În 1945, Halter, în vârstă de doar nouă ani, a participat la sărbătorirea victoriei din Piaţa Roşie la Moscova ca delegat al pionerilor Republicii Socialiste Sovietice Uzbechistan, dăruindu-i flori conducătorului sovietic Stalin. Va fi doar primul conducător cu care se întâlneşte.

Familia a revenit în 1946 în Polonia, iar în 1950 au emigrat în Franţa. La cincisprezece ani a intrat în compania de pantomimă condusă de Marcel Marceau, apoi a fost primit la École nationale des beaux-arts şi a urmat cariera de pictor.

În 1954 (la doar optsprezece ani!) a fost laureat al Prix international de peinture de Deauville şi al Bienalei de la Ancone. Prima sa expoziţie internaţională a avut loc în 1955, la Buenos Aires, unde a rămas încă doi ani graţie legăturii sale de prietenie cu preşedintele argentinian Juan Perón.

Revenit în Franţa, a publicat numeroase articole militând împotriva rasismului şi antisemitismului, intervenind de asemenea pe lângă diverşi oameni de stat pentru respectarea drepturilor omului şi pentru pacea în Orientul Apropiat. În 1967, la sfârşitul Războiului de Şase Zile, a fondat Comitetul Internaţional de Negociere a Păcii în Orientul Apropiat, jucând un rol crucial în organizarea primelor negocieri de pace între palestinieni şi israelieni.

Pe parcursul anilor 1970 Marek Halter s-a dedicat scrisului. Debutul său, Le Fou et les rois (1976), a devenit bestseller internaţional, fiind recompensat cu Prix Aujourd’hui. A continuat să semneze romane cu teme biblice sau legate de viaţa comunităţilor evreieşti, care s-au bucurat de succes internaţional, dintre care cel mai cunoscut este La Mémoire d’Abraham (1983, Prix du Livre Inter, peste cinci milioane de exemplare vândute).

În acelaşi timp, a dus mai departe activitatea sa de luptă pentru pace şi respectarea drepturilor omului. În 1972 creează un comitet pentu eliberarea scriitorului rus Eduard Kuznetzov, în 1978 unul pentru eliberarea jurnalistului argentinian Jacobo Timerman, lansând un apel de boicotare a Cupei Mondiale de fotbal din Argentina ca protest împotriva regimului militar. În 1982 este ales preşedinte al institutului “Andrei Sakharov” (fizicianul rus medaliat Nobel pentru pace), iar în 1984 fondează mişcare franceză “SOS Racisme”.

În 1991 creează două colegii franceze în Rusia, la Moscova şi Sankt-Petersburg, pe care le conduce, iar în 1992 participă la întâlnirile secrete între israelieni şi palestinieni. Doi ani mai târziu finalizează lucrul la primul său film, Les Justes, care va deschide în 1995 Festivalul de la Berlin.

În tot acest timp a publicat peste 20 de volume, scriind articole în numeroase periodice de renume mondial, cum ar fi Liberation, Paris Match, Die Welt, El Pais, La Repubblica etc. Iar în 2008 este numit ofiţer al Legiunii de Onoare. Îi mai lipseşte un Nobel pentru pace, un premiu mai important pentru literatură, and that’s about it.

Cu siguranţă, există şi alte biografii la fel de impresionante, poate şi mai impresionante. Dar pe mine întotdeauna m-au fascinat cei care au trecut prin infern şi l-au transformat într-o etapă – parcă firească – a dezvoltării lor, dedicându-şi apoi viaţa pentru a avea grijă ca alţii să nu mai treacă prin aceleaşi suferinţe. Şi, parcă în timpul liber, ca un hobby, devin scriitori de succes, pictori, regizori, jurnalişti etc. Trecând peste forţa enormă de care au dau dovadă astfel de oameni, stau şi mă întreb când au avut (fizic) timp pentru toate aceste proiecte (numai pentru La Mémoire d’Abraham s-a documentat timp de şase ani!).

Chiar sper să-mi placă volumele lui. Deşi, în acelaşi timp, aş vrea să nu-mi placă, doar ca să rămân cu prejudecata confortabilă că astăzi nu există oameni care să facă totul bine. Un lucru e sigur: dacă aş vedea un film adaptat după povestea vieţii lui, mi s-ar părea unul dintre cele mai clişeizate scenarii hollywoodiene (mai lipseşte fata frumoasă, dar probabil există şi ea). Şi totuşi, e o poveste reală.