Astăzi, 13 decembrie, se împlinesc trei decenii de la moartea lui Nichita Stănescu, poet, scriitor şi eseist român. Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

“Se desenează pe nisip un cerc

după care se taie în două,

cu acelaşi băţ de alun se taie în două.

După aceea se cade în genunchi,

după aceea se cade în brânci.

După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul

şi i se cere iertare cercului.

Atât.”

(Lecţie despre cerc)

În această iarnă, Editura Nemira a publicat o colecţie de poeme atent îngrijită de criticul literar Felix Nicolau, 111 cele mai frumoase poezii de Nichita Stănescu, cu scopul de a reinventa “fenomenul Nichita” pentru generaţiile care înţeleg şi degustă poezia altfel decât cei care i-au fost contemporani.