Editura Nemira este spațiul unde poveștile prind viață, iar autorii devin parte dintr-o familie literară. Te invităm să pătrunzi în amintirile celor care au ales să scrie și să crească alături de Nemira, în imprintul n’autor. De la primele întâlniri pline de emoție, la momentele de inspirație și la provocările care au transformat paginile în povești, descoperim cum se naște magia scrisului și ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate care crede în puterea cuvintelor.

Liviu Ornea

… ei, și pe la prânz m-a sunat Andreea să-mi spună că romanul meu s-a vândut în peste 50.000 de exemplare în doar trei luni, a spart piața, a bătut toate recordurile manga, nu-mi vine să cred, închid, dar sună imediat Eli, cică traducătorii stau la coadă, e o nebunie și nimeni din editură nu are timp să se mai ocupe de altceva, au ajuns să mă urască deja, numai stai o clipă, să mă uit în agendă, nu găsesc ziua, sigur a fost anul ăsta, doar o clipă…, sau anul trecut?, mă lămuresc imediat…

Bogdan Munteanu

Prima dată când am fost la editură am cerut nurofen și cafea.

Cu lapte, dacă se poate.

Ultima dată, fetele m-au chemat la masă cum mă chema bunica.

M-am așezat în colțul de băiat de băiat și m-am comportat.

Mâncam halloumi cu salată de vinete, râdeam ca un îndrăgostit nemirat și nemiruit,

500 de semne cu spații sau fără?

M-am bucurat de tine, a spus cineva.

Mi-am făcut un selfie cu televizorul stins.

Și asta a fost o amintire cum nu se poate mai frumoasă.

Mihaela Buruiană

Mai fusesem în încăperea aceea de câteva ori: când semnasem primul contract de traducere cu Nemira, când mă întâlnisem cu redactora să discutăm versiunea finală, când îmi luasem exemplarele de traducătoare. Îmi plăceau rafturile pline de cărți și lumina care cădea pieziș pe ele. Mă simțeam binevenită acolo, printre oameni zâmbitori și povești frumoase. Dar ziua în care am făcut cunoștință cu Eli Bădică și am fost primită cu brațele deschise printre scriitorii români din n’autor a fost specială. Eli m-a însoțit în toată această călătorie fantastică nu doar ca o excelentă editoare, ci și ca o bună prietenă. Le sunt recunoscătoare ei și întregii echipe pentru tot.

Emanuela Ignățoiu-Sora

Pentru cine e familiarizat cu mansarda de la MNLR, știe că e un spațiu generos în care ar putea intra chiar și o nuntă – poate ceva mai mică, o recepție, dar se pot organiza petreceri pe cinste acolo. Poate de asta am fost mirată să văd cât de neîncăpătoare a fost mansarda într-o zi friguroasă de februarie, când am lansat acolo antologia Cum am devenit feministă (Ed. Nemira, 2024). Poate și pentru că veniseră mulți, mulți oameni, de pe toate drumurile vieții, cum spune frumoasa expresie englezească (of all walks of life), dar și pentru că erau poveștile – autoarelor, participanților care umpleau spațiul și care ne făceau să fim o mare comunitate. Și asta face Nemira – creează comunități – oameni care se vor aduna mereu în jurul cărților ca într-o familie.

Ion Manolescu

O viluță răcoroasă, cu o grădină mică și primitoare, îngrijită nemțește. Umbră, liniștea unui cartier nedemolat de Nicolae Ceaușescu. Nicio pisică (ar trebui măcar una!). Sugestii: motan ginger, sunt cei mai jucăuși. Dar și cei mai independenți. Vin în brațe când vor ei, nu când ai tu chef. Zâmbete bune, Duchenne, care te întâmpină de la intrare. Multe cărți pe rafturi în camere aerisite, cu parchetul strălucind de curățenie. Și, în mijloc, la o masă, un bărbat cu căști muzicale și tricou cu Muttley, dând autografe pe zecile de volume care vor merge la cititori. Magia Nemira? Intrați și vedeți singuri!

Horea Sibișteanu

2019 a fost unul din cei mai buni ai mei. Mă întorsesem în București,  începusem un job nou care îmi plăcea mult și Nemira îmi publica volumul de proză scurtă, Fetiș. După un turneu de promovare alături de Marian Coman, sub bagheta magică a lui Eli, am venit cu propunerea să sărbătorim cu o ieșire în club într-o sâmbătă seara.  În seara aia am ieșit în patru cluburi din Centrul Vechi și mi-am scrântit piciorul de trei ori. Dar nimic din toate astea nu m-a oprit să dansez până în zori, când Eli nu m-a lăsat să plec singur si m-a condus până acasă.

Ramona Gabăr

N’autor înseamnă multe îmbrățișări calde și încurajări prietenoase. De cele mai multe ori, acestea iau forma mesajelor de la cititori care îmi scriu cât de tare i-a emoționat o poveste scrisă de mine. Unii cititori mi-au scris că au plâns, o cititoare mi-a spus că și-a amintit de bunica ei, pe alții pare că i-am purtat înapoi în casa copilăriei sau chiar într-o relație eșuată, iar cineva mi-a scris că parcă și-a recitit jurnalul dintr-o perioadă cam tulbure. Mă emoționez de fiecare dată și pun la păstrare toate aceste semne de la oameni pe care nu-i cunosc, dar care au împărtășit cu mine tristeți reale și îmbrățișări virtuale. 

Raluca Nagy

Toate amintirile cu Nemira / n’autor sunt frumoase și mi-e greu să aleg, așa că merg cu una dintre primele – în timpul turneului pentru romanul meu de debut, împreună cu Eli Bădică și Goran Mrakic. Într-un aeroport, posibil cel de la Iași, așteptând un zbor spre altundeva, se dădeau oamenii laoparte din calea noastră pentru că Goran mergea puțin în spate, ca un bodyguard (și toți trei purtam ochelarii de soare). S-a râs ilegal de mult în acel turneu.

Andrei Crăciun

Editurile sunt, în cele din urmă, tot oamenii. Iar oamenii care fac Nemira și n’autor sunt îndrăgostiți de cărți. Iar aceia și acelea care iubesc atât de mult cărțile, până la a-și dedica viața lor, au ceva special.
Oamenii care mai cred în cuvinte sunt mai dispuși să se pună în papucii altora, să asculte un alt punct de vedere, au o perspectivă mai bogată. Sunt mai generoși, mai curioși, nu o singură dată mai frumoși, ba chiar mai buni. 
La Nemira nu am întâlnit decât pasiune pentru cărți și devotament pentru literatură și pentru non-ficțiune. A fost și este și va fi o onoare pentru mine să lucrez cu oameni care se încăpățânează să creadă în inteligența naturală și în frumusețe, chiar și acum, în plină epocă a roboților și a perfecțiunii generate artificial.

Marian Coman

Treaba e că sunt un introvertit care s-a forțat de mic să facă față întâlnirilor cu ceilalți. De-asta am mereu emoții mari înainte de un eveniment — o lansare de carte, o întâlnire cu cititorii — și o teamă aproape irațională de ridicol. Dar niciodată emoțiile n-au fost mai puternice ca anul trecut, înainte de lansarea romanului Ultima carte.

Îmi amintesc starea aceea de anxietate ca pe o apă întunecată și grea, în care te scufunzi, te sufoci. M-aș fi ascuns într-o nucă, dacă s-ar fi putut. Eram convins că n-o să vină nimeni și că totul o să fie teribil de… cringe. Noi, singuri, pe scări, în minunăția aceea de librărie care e Cărturești Carusel.

Îmi venea să o sun pe Eli și să-i spun să anulăm totul, că nu mă simt bine. Ca atunci când ești la școală, știi că urmează să fii ascultat și încerci să scapi mințind că te doare stomacul.

Am ajuns cu o oră mai devreme. Am urcat la ultimul etaj și am băut o cafea cu Mihaela Trofimov — dar nu-mi amintesc nimic din ce-am vorbit (îmi cer iertare, Mihaela!). Apoi, când am coborât și am văzut toată lumea adunată acolo, librăria plină, pe Eli Bădică și pe Johnny Manolescu zâmbindu-mi, ceva s-a așezat în mine. Emoțiile s-au așternut, s-au transformat în altceva. Într-un fel de recunoștință tăcută.

Pentru că, în clipa aia, m-am simțit legat prin mii de fire invizibile de cititorii mei. Și am știut că romanul meu există, cu adevărat. A fost, poate, cel mai intens moment legat de Nemira și de n’autor pe care l-am trăit în ultimii ani. Și una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am.

Maria Orban

Nu păstrez în minte, de regulă, amintiri-balon, mari si compacte.

Sunt genul caleidoscop, adun frânturi de imagini, sunete, mirosuri, senzații și reconstruiesc și reîmbogățesc totalul, pentru că, nu-i așa, nicio amintire nu-i cu adevărat ceea ce pare.

Așa că acum, dacă răsucesc jucăria într-o parte și în alta, ies la iveală tot felul de colaje.

Există, de exemplu, cuvintele astea: am ajuns la manuscrisul dumneavoastră, apărute în mail, într-o zi foarte călduroasă de august, râsul-forță al lui Eli (Bădică) și zâmbetul Ralucăi (Nagy) la prima întâlnire neoficială, terasa de la Bistro unde am fost anunțată ca viitor n’autor, gustul de cafea.

Există stocate sute de conversații cu Eli, multe drumuri cu Eli, unul special, la o mare, departe, și niște gânduri despre mamele noastre.

Există o imagine a unei petreceri în Chambéry, dar și a alteia, într-o grădină, gustul sec de vodcă și zâmbetul șugubăț al lui Liviu (Ornea), tatuajele lui Goran (Mrakić). Și o aproape- dimineață, și un cal alb care străbătea strada bucureșteană, spre bucuria mea și a lui Bogdan (Munteanu).

Există prezența vioaie a Andreei (Iancu), rochia roșie a Elenei (Vlădăreanu), accentul lui Horea (Sibișteanu) și umorul lui, lungile discuții cu Ilinca ( Mănescu) despre orice, dar, mai ales, despre frici.

Există fotografii, sticle de Jack și sute de țigări fumate, dar, mai ales, există o comunitate pe care Eli a format-o și în care eu am avut norocul să fi intrat.

Florin Chirculescu

Cu Nemira a fost așa. Aveau sediul pe o stradă din nordul orașului, Hagi Ghiță se numea, și sediul ăla era o casă cu un etaj, care aducea cu casele de la 2 Mai/Vama Veche de dinainte de 1989. Avea forma literei L și era lipită de calcanul clădirii vecine, încadrând o micuță grădină de ciment, ca să-l cităm pe sir McEwan, în care creșteau doi copaci. Nu mai știu ce soi erau copacii, dar îmi amintesc că țineau o umbră senzațională vara. Sub unul dintre ei era o masă de țară, din lemn, cu vopseaua puțin scorojită, la care unii beau cafea, alții sucuri proaspăt intrate pe piață, sau la care se fuma pur și simplu. În dreapta, cum intrai în curte, era ușa care dădea la secretariat, iar din secretariat, puteai să faci stânga, ca să intri în biroul lui Nico, sau dreapta, ca să dai peste Emil, un ins slab, al cărui chip era mereu colorat de lumina displayului, sau peste Vlad, care era mai gras și avea uneori lumbago. Dacă nu țineai cont nici de secretară, nici de cei trei, o luai drept înainte și ajungeai în grota electronică a lui Cristi, un fost coleg de clasă, cu care am încercat într-a șasea să scriem un roman despre atacul japonez de la Pearl Harbor, după ce am văzut filmul Tora Tora Tora. Pe urmă era etajul. Acolo munceau doi poeți: Ghiu și Lucian. Lucian ăsta mi-a spus odată că Pata e doar tasta enter a unui PC 286 – și eu l-am crezut. Ghiu avea barbă – și mai are și acum. De acolo, de la etaj, vedeai ce se întâmplă în curtea de ciment. Redactori care scriau/beau cafea, scriitori care depănau povești de necrezut și, câteodată, iubitele angajaților editurii sau ale scriitorilor, care o ardeau la umbra copacului. Toate astea au fost tare de mult. Pe atunci credeam c-o să avem mereu noroc.

Ioana Unk

Povestea mea cu Nemira începe în toamna anului 2019, într-o zi ploioasă de septembrie,
când o întâlneam prima dată pe Eli, care se afla la Cluj, împreună cu Doru Preda și Dan Ivan, în
turneul de lansare nʼautor. N-am cum să uit ziua aceea, pentru că, văzându-i pe toți trei și auzind-o
pe Eli vorbind despre cei doi scriitori, am știut că vreau să fiu nʼautoare. A durat mai mult decât m-
am așteptat, dar anul acesta am închis cercul cu prima lansare a romanului meu de debut, care –
întâmplător sau nu – a avut loc în aceeași librărie, într-o zi însorită de mai. Înainte ca sala să se
umple cu cititori, m-am așezat în ultimul rând și am rememorat detaliile acelei zile: ploaia, râsul
contagios al lui Eli, deși era zgribulită de frig, emoțiile nʼautorilor și mi-am mulțumit că am avut
răbdare. Așa trebuie să fie când îți dorești cu adevărat ceva.
Anul trecut, la Iași, cu o seară înainte de a începe FILIT, țineam în mâini telefonul lui Eli și
studiam în amănunt trei variante de copertă ale cărții mele. Luam o decizie importantă și nu eram
sigură că știu ce vreau. Era și Marian Coman cu noi și, deși pe el abia îl cunoscusem, am vrut și
părerea lui. Ne-am sfătuit toți trei, a fost ca o hotărâre de familie, luată alături de oameni dragi, care
îți vor binele.

Însă adevăratul sens al apartenenței la această comunitate l-am prins abia când am petrecut
aproape o săptămâna la București, cu ocazia Bookfest și a lansării organizate acolo. Nu-mi
amintesc ce am spus, nici ce întrebări mi s-au pus, știu doar că oamenii dragi de la editură mutau
mese și scaune, aranjau cărți, cineva îmi aducea apă, altcineva îmi făcea poze, în timp ce eu
pluteam pe deasupra tuturor. Lângă mine erau Eli și Marian, iar din public îmi zâmbeau Doru Preda
și Mihaela Buruiană. Și am certitudinea că Raluca Nagy se gândea și ea la mine, de la câteva mii de
kilometri depărtare. Așa că am ajuns și eu să cred că unele întâlniri pur și simplu trebuie să aibă loc
pe lumea asta.

Tweet