Poarta

Prima parte

Înainte

Noaptea era limpede precum cristalul. Rece precum gheața.

Cerul de deasupra orașului Ajun era spuzit de stele, nenumărate diamante care sclipeau pe firmament. Turnuri palide se ridicau de pe versantul înzăpezit al munților, făurite din cuarț și fildeș, strălucind ca niște fantome zvelte. În acele turnuri, mamele le cântau copiilor ca să adoarmă. Acoliții își răsfoiau cărțile. În bucătării, brutarii frământau aluatul pentru pâinea de dimineață. La celebra poartă care păzea orașul, înaltă de treizeci de metri, santinelele fumau țigări negre din rădăcină de Lammarick ca să-și pună sângele în mișcare și să se păzească de frig.

Totul era liniștit.

Totul era bine.

Doar că nu era.

La poartă erau lupi.

Toți erau cu mine în seara asta: omniprezentul Renfis, desigur; geamăna lui, Mirelle, care zâmbea ușor; Danya, cu pletele ei blonde revărsate pe spate ca un torent palid; Korrix, șezând fără o vorbă în zăpadă, cu mâinile sprijinite pe partea de sus a platoșei din piele; Foley, rânjind ca un nebun și săltând în vârful picioarelor; Vashgidyan, cu șuvița lui de păr de culoarea lunii și ochii de un alb spălăcit; Lorreth, brunetul, cel mai nou membru al grupului Lupo Proelia, mușcându-și buza de jos.

M-am uitat în josul pantei, privirea fugindu-mi în întuneric, dincolo de prietenii mei, și m-am luptat cu un frison care mă cuprindea. Eram obișnuit cu frigul. Îmi petrecusem jumătate din viață biciuit de un vânt amarnic – nu temperatura era cea care mă făcea să tremur cu tot cu manta în seara asta. Ci groaza.

Ca o promisiune a ceea ce avea să urmeze, de pe versant a coborât un vânt înghețat, pe care l-am simțit tăios prin platoșa din piele, purtând cu el duhoarea de carne putredă și izul acru de pucioasă.

Lângă mine, cu părul legat la spate în împletituri groase de război, era Ren, cu chipul de culoarea regretului, cu gâtul întins, scrutând cerul negru în căutarea vreunui semn de pericol. Am asistat la momentul în care a văzut umbra megalitică, chiar mai neagră decât noaptea. Mai neagră decât însuși hăul iadului. Forma bestiei a supt lumina și a devorat-o. Moartea Tăcută, i se spunea aici, dar bestia avea multe nume. Dragonul. Sângele Vechi. Bunicul Cenușă. Omnamshacry.

Nu se auzea zgomotul bătăilor de aripi monstruoase. Dragonul plutea deasupra orașului, călătorind pe curenți calzi de aer, urmărind noaptea ca o fantomă.

— Știam eu că ar fi trebuit să rămân acasă, a șuierat Renfis pentru el.

Privindu-mă în ochi, mâna lui s-a strâns în jurul mânerului sabiei și am priceput din ridurile de pe fruntea lui că ajunsese la aceeași concluzie ca mine cu o clipă în urmă: eram terminați.

Râzând pe tăcute, i-am făcut cu ochiul:

— Nu-i prea târziu să te întorci.

El a pufnit.

— Glumești. Nu mai ai cum să cobori dealul ăla acum.

— Ei, haide, mi-am lăsat eu sarcasmul să iasă la suprafață. Dacă de vampiri îți faci griji, atunci nu te agita. Doar ocolește-i.

— Să-i ocolesc? Ha! Sigur. O să ocolesc cinci mii de mâncători de pe versantul unui munte. Să-i las să treacă de mine și să se ducă în oraș.

Am ridicat din umeri, cercetând cerul.

— Sigur. De ce nu?

— Și o să-mi astup urechile când copiii o să înceapă să țipe? a continuat el.

— Le-ai putea umple cu zăpadă. Asta ar înăbuși zgomotele măcelului.

Renfis a dat din cap, cu ochii sclipind în timp ce privea spre întunericul ca de cerneală.

— Oricum, cui îi pasă de Ajun? Timp de secole au păzit poarta și au împiedicat răspândirea unor orori de nedescris în această lume, dar ce-i cu asta? Berea aia amară pe care o fac se bea mult prea ușor. Mereu mă trezesc mahmur în Ajun.

Am zâmbit, deși stomacul mi s-a făcut ghem când aerul de deasupra noastră s-a mișcat.

— Și mâncarea lor e prea bună. Întotdeauna mănânc prea mult.

— Și femelele lor sunt prea frumoase, a adăugat o voce din spatele nostru.

Ghemuit aproape de pământ, Lorreth se sprijinea de un bolovan acoperit de zăpadă, cu sabia strânsă în mâini. În ciuda temperaturii scăzute, o picătură de sudoare i-a curs pe tâmplă și i s-a prelins pe obraz, dispărându-i în barbă.

— Le fac pe celelalte yveliene să arate ca niște vrăjitoare de mlaștină. O obrăznicie, dacă mă întrebi pe mine.

Nu spusese prea multe de când se lăsase noaptea. Nu se mai întâlnise niciodată față în față cu cinci mii de mâncători. Nu văzuse niciodată cu ochii lui o masă de răutate pură, târându-se pe versantul unui munte pe palme și pe genunchii ferfenițiți. Și văzând hoarda atât de aproape pe urmele noastre, dar nevăzând dragonul care patrula acum în întuneric deasupra capetelor noastre, ei bine, cel mai nou membru al frăției nu era prea încrezător în șansele pe care le aveam.

Știa cum să se prefacă, măcar. Cum să joace jocul. Ren și cu mine îl jucam de câteva secole. Renfis a zâmbit răutăcios către războinicul cu pielea măslinie.

— Nu-ți face griji pentru femelele de aici, menestrelule, a șoptit el. Niciuna dintre ele nu e interesată de tine. Fiind atât de fermecător precum ești, aș fi surprins dacă ai putea convinge măcar o vrăjitoare de mlaștină să-și dea chiloții jos.

Lorreth i-a aruncat o privire piezișă, răutăcioasă.

— Vrei să-ți speli gura aia cu săpun, frumușelule? N-aș face niciodată… niciodată…

Respirația mi s-a blocat în gât.

Ciondănelile prietenilor mei s-au stins în timp ce, în jurul nostru, aerul se îngroșa ca gudronul.

Era prea multă tăcere. Prea multă liniște. Prea cald.

— Pun pariu că ai face, a șuierat Ren.

— Eu pun pariu că unul dintre acești mâncători o să te pună la pământ în cinci minute, a ripostat Lorreth.

— Ei, chiar așa? Cât ești dispus să pariezi pe asta?

Lorreth a mârâit ca un câine.

— Cât vrei tu. Nu-mi fac griji. Dacă o să fiu nevoit să te ridic din fund măcar o dată în timpul luptei, îți revendic pumnalul ăla arătos. Ăla cu care te tot joci de parcă ar fi a doua ta sculă.

— Și dacă o să fiu eu nevoit să te scot din noroi, o să te fac să-ți razi barba aia ridicolă, a replicat Ren.

Mi-am strâns mai tare mâna în jurul mânerului sabiei, privind în sus spre cerul nopții.

— Băieți, liniște.

— Care-i problema cu barba? Mă face să par puternic.

— Zici că e mâncată de molii. Te face să arăți de parcă încă nu ți-au căzut boașele. Și oricum, o să înghețe iadul înainte să cad eu într-o luptă.

Lorreth a pufnit, arătând spre noaptea neagră.

— De unde stau eu, iadul pare destul de înghețat. Și-a borât legiunile cele mai mizerabile care vin după noi chiar acum.

Ren a pufnit ironic, ca și cum nu ar fi fost adevărat.

— În regulă, bine…

— Liniște!

Zâmbetul lor a dispărut când s-au uitat amândoi la mine. Frații mei. Prietenii mei. În acest moment, îmi venea să-i dau cap în cap.

— Ce s-a întâmplat? Auzi ceva? a întrebat Ren.

Mi-am întors privirea spre munte, spre turnurile grațioase ale Ajunului și spre miile de suflete nevinovate dinăuntru, complet ignorante cu privire la pericolul care le bătea la ușă.

— Nu, tocmai că nu aud, am răspuns dintr-o răsuflare. Nu aud absolut nimic.

Vântul se stinsese. Clămpănitul sălbatic al fălcilor de la poalele muntelui se oprise. Totul părea… nelalocul lui.

 Mișcă-te. Trebuie să pleci. Toți trebuie să se miște. Toți trebuie să plece. Împreună. Împreună. Împreună. Mergeți.

Ca întotdeauna, tăvălugul de voci îmi vorbea doar mie. Am simțit vibrația quicksilver-ului în ochi și am știut că trebuie să fie pe cale să se transforme. Cândva, mișcarea agitată a metalului mă stânjenea, dar mă obișnuisem cu ea de-a lungul anilor. Acum, îmi dădeam seama că nu mă mai simțeam stânjenit decât când aveam martori care uitau să-și ascundă șocul.

Împreună. Mișcați-vă, a insistat quicksilver-ul. Plecați. Toți trebuie să plecați. Acum!

Un val de greață s-a năpustit asupra mea; quicksilver-ul avea o părere foarte clară despre asta. Nu avea de gând să se lase până nu-i dădeam ceea ce dorea. Îmi cerea mereu lucruri ridicole. Nu aveam de gând să cedez în fața lui. Dar apoi a ajuns la mine mirosul de sulf și panica și-a înfipt ghearele adânc.

M-am întors și am urlat din toți rărunchii.

— FUGIIIȚI!

Prietenii mei s-au pus în mișcare înainte ca eu să am timp să trag aer în piept. Danya s-a transformat într-o ceață argintie, urcând panta. În stânga mea, Ren ținea aproape, cu privirea concentrată. Korrix și Mirelle erau undeva în spate.

Căldura pârjolea aerul. O minge de lumină îngălbenită a strălucit ca un soare uitat. Focul dragonului a luminat versantul muntelui, făcând vizibilă nu numai trupa noastră de luptători, ci și umbra mizerabilă care ne călcase pe urme în ultimele două zile.

Hoarda.

Nu toată. Malcolm nu fusese atât de prost încât să-și trimită toate forțele pentru a revendica acest punct de blocaj. Poate că-și trimisese o cincime din demoni să bea tot sângele din Ajun. Poate că-și trimisese jumătate din hoardă. Nu am putut confirma numărul lor, dar asta era irelevant acum. O cincime. O jumătate. N-avea importanță. Trimisese destui. Mâncătorii se înghesuiau pe pantă, iar zăpada adâncă până la brâu și stratul de gheață de sub picioarele lor nu păreau să-i împiedice prea mult.

Nimeni nu le-a acordat o a doua privire. În timp ce ne îndreptam spre oraș, toți ochii erau ațintiți asupra unui pericol mai presant. Dragonii nu erau recunoscuți pentru mila lor, dar acesta? O, zei, acesta era moartea înfășurată în focul iadului însuși.

Dragonul a coborât din cer cu aripile zdrențuite întinse, ca să-și amortizeze impactul la aterizare. Solzii lui plini de cicatrici erau oglinzi negre, sclipind de-a lungul corpului său monstruos. Omnamshacry și-a rânjit doi dinți putrezi, lungi cât doi bărbați puși cap la cap, s-a rotit cu ghearele masive înfipte în zăpadă și, lovind piatra și gheața cu coada despicată, a scos un răget.

Lumea s-a cutremurat în semn de răspuns.

Mă mai confruntasem cu un dragon cândva. Când eram mai tânăr. O creatură mult mai mică, cu solzi albaștri iridescenți. Focul pe care îl suflase peste câmpul de luptă fusese alb-incandescent și îi arsese pe războinici în interiorul armurii, incinerându-i pe loc. Focul produs de acest bătrân dragon nu era deloc asemănător. Când și-a arcuit gâtul, când și-a plecat capul și și-a dezlănțuit furia, din fălcile lui au țâșnit lavă topită și pucioasă. S-au împrăștiat în zăpada din jurul nostru, șuierând provocator, aruncând coloane groase de abur în aer.

— Futu-i!

Haosul care exploda în jurul nostru i-a acoperit strigătul lui Ren.

— N-o să ajungem niciodată la poartă!

— Dacă alergi de parcă te-ai căcat în nădragii de piele, cu siguranță nu, a gâfâit Lorreth.

Mișcă. Mișcă. Împreună. Mișcați-vă, îmi cânta în cap quicksilver-ul. În spatele nostru, ceilalți din grupul Lupo Proelia s-au mișcat ca o haită, alergând în sus pe panta abruptă spre oraș, ca și cum ar fi auzit comanda metalului. Au grăbit pasul, adunându-se în jurul meu, încercând să-și protejeze comandantul.

Da. Împreună. Împreună…

— Răspândiți-vă! am răcnit. Despărțiți-vă! Acum!

Cuvintele au izbucnit din mine, nici pe departe la fel de puternice ca al doilea răget furios care a zguduit pământul de sub picioarele noastre. Lupii mei m-au auzit, totuși. Nu au pus la îndoială comanda. Într-o clipită, s-au împrăștiat, mișcându-se cu viteza fulgerului pe traiectorii diferite, împrăștiindu-se în întuneric.

Nu! Împreună! Împreună, am spus!

— N-am să-mi folosesc oamenii ca pe un nenorocit de scut, am răcnit.

Și de ce? De ce nu? Tu ești mai important decât ei. Mai important. Cel mai important.

— Taci… naibii… odată!

M-am aruncat peste o stâncă zimțată, care străpungea zăpada. La câțiva centimetri sub picioarele mele, un jet de pucioasă topită a lovit stâncile, lichefiindu-le.

Futu-i! Futu-i! Futu-i!

Am invocat un val de umbre și am zburat pe vântul negru, suficient de sus pentru a mă scoate din raza de acțiune a lavei care fierbea, cu inima înfiptă în gât. Nu ăsta era planul. Trebuia să ajungem la poartă înainte ca dragonul să știe că suntem pe munte. Trebuia să alertăm oamenii din Ajun. Trebuia să îi pregătim pentru atac. Acum, însă, oamenii din Ajun știau totul despre atac, iar paznicii de la poartă se agitau, fugeau de frică, abandonându-și posturile.

Poarta care ținea în siguranță fortăreața Ajun era impregnată de o magie antică, formidabilă. Nicio creatură n-o putea străpunge. În toată istoria înregistrată, poarta nu fusese niciodată spartă. Dar exista o mică problemă. Poarta proteja orașul doar atunci când era închisă… iar acum baricada impunătoare de fier stătea larg deschisă.

— Târziu, a răcnit dragonul. Ai ajuns prea târziu.

În stânga mea, pătrunzând prin perdelele de fum, l-am văzut pe Lorreth, alb ca varul și luând-o la fugă îngrozit.

— Ăștia vorbesc? a strigat el.

Nu aveam timp de pierdut cu un răspuns.

— Înapoi înăuntru! ÎNĂUNTRU!

De undeva, Renfis a tunat ordinul către oamenii care se revărsau acum de la porți pe versantul muntelui. Înțelegerea dintre Fae și dragon rezistase mai bine de trei sute de ani, dar acum cei care îl văzuseră scuipând foc peste munte se temeau. Văzuseră că pactul fusese rupt și nu aveau nicio intenție să se trezească prizonieri într-un oraș în flăcări. Totuși, nu aveau nicio idee despre miile de mâncători care îi așteptau. Nu înțelegeau coșmarurile care îi așteptau acolo jos, în frig.

— Înapoi! Înapoi în spatele zidurilor, acum!

M-am alăturat strigătelor lui Renfis, dar niciunul dintre Fae din Ajun nu ne-a luat în seamă. Țipau, strângându-și copiii la piept, îmbrăcați în cămăși de noapte, fluturând sfeșnice cu greutăți pe post de arme, cu picioarele goale în zăpadă.

Niște proști.

Erau deja morți.

Chiar dacă reușeau să treacă de dragon, chiar dacă nu erau doborâți de mâncători, muntele avea să le de lovitura de grație cu siguranță. Am scuipat un blestem printre dinții încleștați, continuând să mă îndrept spre poartă. Mai erau cei care se aflau încă în construcțiile înalte. Mii de Fae. Inocenți care nu meritau să moară. Dar chiar și în timp ce alergam, mintea mea calcula o formă mai întunecată de matematică. De ani de zile, Malcolm își adunase hoardele suflet cu suflet. Își întărea armata cu cât de mulți mâncători noi putea. Mulți Fae care primeau sărutul de la miezul nopții nu se mai trezeau din somnul care urma. Mureau și asta era tot. Dar unul din cinci se trezea. Și chiar dacă voiam să salvez viețile celor nevinovați din fortăreața Ajun, trebuia să-l împiedic pe Malcolm să-i ia pe cei douăzeci la sută dintre ei care aveau să se trezească și să i se alăture. Nimic nu conta mai mult. Dacă își lua tributul, acest război nou inventat între cei vii și cei morți s-ar fi terminat înainte să înceapă.

— Sună din goarne! a strigat o voce feminină.

Danya, poate? Mirelle? Nu puteam să-mi dau seama cu sângele care îmi vuia în urechi. Nu auzeam nici goarnele care răsunau dinspre munți, dar da. Era acolo, o simțeam în tălpile picioarelor, în scobitura cutiei toracice, în cerul gurii: vibrația a trei goarne de șase metri lungime care răsunau prin haos.

Porțile erau aproape acum, negre, cu lucrătura întortocheată și înfricoșătoare.

M-am oprit atunci și m-am întors, cu sabia ridicată în semn de sfidare a bestiei și a morților vii, așteptând ca lupii mei să treacă pragul orașului. Dragonul și-a înfipt ghearele în panta abruptă, scufundându-se prin zăpadă, stâncă și gheață. Un coșmar în carne și oase, își clătina capul dintr-o parte în alta, cu ochii aurii strălucitori, în timp ce noi, unul câte unul, treceam prin poarta deschisă a Ajunului.

Dragonul a făcut un pas înainte, iar eu am reacționat. Punând o mână în fața mea, am forțat din toate puterile magia din spatele sternului meu să iasă afară. A izbucnit repede, flămândă, implorând să fie dezlănțuită. Umbrele au țâșnit din mine cu o putere de neînțeles, alergând pe zăpadă și adunându-se unele peste altele pentru a forma un zid ondulat. Au șters puținul care se putea vedea din munte, ascunzând mulțimea de mâncători. Totuși, dragonul nu putea fi ascuns. Era pur și simplu prea mare. Umbrele mele s-au unduit pe corpul lui, alunecându-i ca mătasea pe solzi până când i-au atins aripile.

Lorreth privea înmărmurit.

— Ce fa…

Dar întrebarea i s-a stins pe buze. Încleștându-mi maxilarul, mi-am imaginat o suliță. Chiar în timp ce o făceam, fumul s-a adunat, formând o replică a acelei forme pe deasupra dragonului. Bestia mârâia, simțind ce urma, însă nu se putea mișca. Umbrele mele au format lanțuri în jurul picioarelor lui. S-au solidificat în cârlige care i-au mușcat carnea, ancorându-l de pământ. Într-o clipă, sulița pe care o formasem deasupra lui Omnamshacry a plonjat în jos cu vârful înainte, prinzându-i aripa în gheață.

Dragonul a scos un țipăt. Un val de sânge curgea peste membrana rezistentă a aripii lui, revărsându-se în zăpadă, puturos și negru.

— Născut blestemat! Eliberează-mă…

Ca și cum m-aș fi supus, pur și simplu. Ca și cum m-aș fi lăsat intimidat de temperamentul sau de amenințările lui. Am stat nemișcat și am privit cum se zbătea și cum urla. Nu-mi făcea plăcere să văd o ființă vie suferind… dar ăsta era un lucru diferit. Un dragon era un blestem. Inimile lor erau goale, găuri negre, unde niciun lucru bun nu putea supraviețui. Nu puteam găsi înțelegere pentru acest tip de rău.

— Vor putea mâncătorii să treacă de ăsta? a întrebat Ren arătând spre zidul de umbre care forma acum un perimetru în jurul orașului.

Răspunsul la această întrebare era incontestabil.

— Da.

Nu exista nicio modalitate de a-i ține afară pentru totdeauna. Umbrele mele erau o parte din mine. Magia mea. Aveau nevoie de energie pentru a fi menținute, iar dimensiunea baricadei pe care o ridicasem între noi și hoardă era prea mare pentru a fi menținută la nesfârșit.

— Cât timp mai avem?

Ochii întunecați ai lui Korrix străluceau de fascinație în timp ce privea dragonul zbătându-se, încercând să se desfacă din legăturile sale.

Mi-am strâns fălcile, răsuflând lung și lent. În cele din urmă, am răspuns.

— Nu prea mult. Unde sunt Vash și Foley? Mirelle?

— Deja înăuntru, a mormăit Korrix. Mirelle s-a dus să pregătească corturile pentru vindecare, pentru când vor începe să vină răniții. Vash și Foley caută arsenalul.

— Bine. Intrați în oraș și adunați cât mai mulți dintre cei slabi și vulnerabili, i-am spus. Lorreth, Ren, voi doi mergeți în vârful turnului de la răsărit și vedeți dacă puteți găsi pe cineva care poate transmite un mesaj. Regele trebuie să știe ce se întâmplă aici.

Cu toții știam că regelui nu-i păsa. Nu-i păsa de soarta Ajunului, și tocmai de aceea eram doar opt dintre noi aici pentru a proteja fortăreața acum. Dar dacă nu se trimitea niciun mesaj, ticălosul ar fi pretins că nu știa nimic despre pericolul care amenința cel mai nordic avanpost din Yvelia. Eu aveam să fiu învinovățit. Cumva, într-un fel sau altul, Belikon ar fi dat vina pe mine pentru toate astea.

— Ar trebui să rămânem cu tine, a spus Lorreth.

Am scuturat din cap.

— O am pe Danya. Du-te.

Ne mai aflaserăm în conjuncturi similare. Bine, poate că acele situații din trecut nu fuseseră chiar atât de grave, dar întotdeauna găsisem o cale de ieșire din ele, iar frații mei aveau încredere în mine datorită acestui fapt. Fără să mai spună nimic, au aprobat din cap și s-au întors pe călcâie, luând-o la fugă spre oraș.

Când m-am întors cu fața la dragon, acesta încetase să se mai zbată și mă privea cu ochii plini de ură, cu forma lui masivă învăluită în umbre.

— Ce mai e acum, creatură Fae? a șuierat bătrânul ՚Shacry. Stai pe un pământ sfințittt… dar poarta e întredeschisă. Poarta care nu poate fi atinsă. Poarta care nu poate fi închisă. Nu de cei ca tineee…

Cuvintele lui au zumzăit în aer, s-au cufundat în pământ și au zguduit oasele Yveliei.

Intraseră deja?

Cu toții?

Cu răsuflarea tăiată, am aruncat o privire în jur, dar singurele forme pe care le-am văzut îndepărtându-se de porțile orașului erau Fae din Ajun, prea cuprinși de frică pentru a gândi limpede. Atunci, se terminase. Prietenii mei aveau să fie în siguranță, cel puțin. Restul orașului, de asemenea.

— Fisher! Ce mai e acum? a strigat Danya. Ce ne facem?

Pentru că dragonul avea dreptate. Poarta Ajun fusese făurită pentru a ține la distanță ororile acestui tărâm… dar fusese, de asemenea, proiectată să reziste și la manipulările din partea Fae.

Fier.

Poarta Ajun fusese făurită din fier și niciun Fae, de rang superior sau inferior, rege sau țăran, nu o putea atinge fără să sufere consecințele. Acesta era motivul pentru care Malcolm își trimisese acum hoarda. Fae din Ajun sărbătoreau festivalul Mayheillen, ceea ce însemna că porțile erau deschise timp de cinci zile și cinci nopți – un gest simbolic, menit să întâmpine cu bucurie norocul în oraș și să permită spiritelor blocate să se elibereze în frig. Prostovani superstițioși. Dintre toate ritualurile arhaice și ridicole care trebuiau respectate, lăsarea porților larg deschise trebuia să fie cel mai tâmpit.

Doar câteva dintre creaturile Yveliei erau imune la efectele fierului. Spiridușii de foc însărcinați de obicei cu deschiderea și închiderea porților fuseseră chemați de acele goarne puternice, dar nu aveau să ajungă la timp.

Omnamshacry era deja aici. Și la fel era și hoarda.

Respirând adânc, mi-am adunat toate puterile și m-am întors cu fața spre dragon.

— Ce târg ai încheiat? am strigat. Ce comoară ți-a promis Malcolm ca să te convingă să-ți încalci jurământul?

Din gâtlejul dragonului ieșea un ticăit scăzut.

— Morții care cad și nu se ridicccăăă, a răspuns el. Viperele lui mușcă, viperele lui beau… dar carnnneeea n-o mănâncă.

— Ajun ți-a dat aur. Argint, am mârâit. Cele mai valoroase pietre prețioase scoase din pământ. Toate astea ți le-au dat în schimbul păzirii acestui oraș.

— Argintul este bun, da. Aurul e mai bunnn. Diamantele și rubinele împânzesc pereții bârlogului meu. Dar un dragon are și alte pofffteee, a șuierat el. Un dragon trebuie să mănânce. Lasă-mă să trec ca să poată începe ospățul.

— Fisher! Ce naiba faci? Mișcă! a strigat Danya. Intră în oraș!

Dar nu puteam intra. Nu acum. Exista o singură cale de a-mi ține prietenii în siguranță. Nu doar pe ei, ci și restul Ajunului. Avea să mă omoare, dar trebuia s-o fac.

Am făcut un pas înapoi și mi-am strâns mâinile în jurul Porții Ajun.

— Fisher, nu!

Strigătul a răsunat în tăcerea din jur.

— Nu! Ce faci? Dă-i drumul!

Renfis fusese lovit odată de o săgeată cu vârf de fier. Vârful săgeții abia îi zgâriase pielea. Chiar și un astfel de contact fugar cu metalul ar fi trebuit să-i aducă moartea, însă el era puternic. Timp de o săptămână, a transpirat în cortul unui tămăduitor de la marginea taberei noastre de război, luptându-se să rămână în viață. Hotărâsem chiar atunci că nicio săgeată de fier nu avea să mă ucidă. Am început să mă imunizez, la început ținându-mi mâna deasupra unor cantități mici de pilitură de fier. După un timp, am progresat până la a apăsa cu vârful degetului pe pulberea măcinată. De-a lungul anilor am progresat, astfel încât chiar și strângerea unui vârf de săgeată în palmă nu-mi provoca mai mult decât o greață inconfortabilă în adâncul stomacului.

Dar ce avea să se întâmple acum era diferit. Erau tone și tone de fier. Fier protejat prin magie. Și îmi voia moartea, fir-ar să fie! Palmele mele au început să ardă în secunda în care le-am strâns în jurul gratiilor groase.

— Fisher, ce naiba!

Danya s-a repezit înainte, cu ochii de un albastru palid înecați în spaimă.

— Oprește-te. Vin spiridușii!

Am ignorat-o.

— Du copiii la biblioteci. La observatoare. Cât de sus în oraș poți, i-am spus. Baricadează-i înăuntru. Se crapă de ziuă peste cinci ore. Dacă morții ajung în oraș…

— E o nebunie! Oprește-te. Te sinucizi!

Dacă poarta ar fi fost făcută din orice alt metal, aș fi închis-o cu ușurință. Dar nu conta cât de mult cântărea fierul. Magia o făcea imposibil de mișcat. Am gemut de efort, luându-mi avânt și aruncându-mă spre poartă.

— Du-te, Danya. Vezi să fie în siguranță. Ce… ce naiba mai aștepți?

Poarta nu s-a clintit. Fierul și-a făcut loc în pielea mea, scufundându-mi-se în carne ca un cuțit fierbinte în unt. Metalul s-a oprit doar când a atins osul. Agonia nu se compara cu nimic din ceea ce mai experimentasem vreodată înainte, dar am lăsat-o deoparte. Am închis-o în spatele unei uși. Am îngropat-o. Am mers mai departe.

— N-ai cum… să vorbești serios.

Danya se holba îngrozită la mâinile mele fumegânde.

În spatele nostru, Omnamshacry a râs.

— Aha, mirosul ăsta. Ce miros! Carne de Fae pârjolită. În curând va fi a mea. Toată va fi a mea. Un munte de carne, da. Ne va sătura pentru o mie de ani și mai mult. Locul ăsta nu e decât un mormââânt. O să-ți curăț carnea de pe oase.

Nenorocitul putea să-mi facă oasele fărâme, nu-mi păsa. Cât timp cât reușeam să închid blestemata asta de poartă mai întâi, putea să ia ce mai rămăsese din mine. M-a lovit greața, trecând prin mine ca un val. În spatele meu, sunetul lătrăturilor și mârâiturilor înnebunite se intensifica. Hoarda atinsese vârful muntelui și nu era departe. După cum căscase Danya ochii, îi putea vedea venind.

Eu n-aveam de gând să mă uit.

M-am aruncat din nou înainte, strigând, forțându-mi mâinile să se prindă în jurul stâlpilor groși de fier. Tălpile cizmelor mele au găsit sprijin pe gheață… și încet, prea încet, poarta a început să se miște.

— De ce trebuie să fii mereu tu? a șoptit Danya. Suntem opt, Fisher. Lasă-ne să te ajutăm!

Pământul s-a cutremurat când mâncătorii din spatele meu au luat-o la fugă, iar eu am dat tot ce aveam pentru acea poartă blestemată.

— Fisher! a suspinat Danya când mi-am apăsat umărul în fierul vrăjit și am răcnit.

Pielea de sub armura mea nu atingea metalul, dar fumega, prea aproape de stratul de vrăji care protejase orașul Ajun și locuitorii săi timp de milenii.

Poarta s-a mișcat. Mâncătorii au atacat. În curtea de pe partea cealaltă a porții, copiii se tânguiau. Dincolo de cacofonia de sunete, deasupra tuturor, dragonul râdea. Sângele îmi curgea în râuri din mâini, pe sub mănuși, acoperindu-mi platoșa de piept și picurând în zăpadă.

Roșu aprins pe alb.

Pic.

Pic.

Dar apoi, picăturile purpurii care cădeau în zăpadă au devenit de un argintiu metalic lucios.

Ca un fulger, magia care lega poarta s-a înfipt în oasele mele expuse și mi-a cântat cel mai îngrozitor cântec pe brațe. Am simțit cum mă sfărâmam din interior. Am simțit cum sângele a început să fiarbă în mine. Am simțit cum corpul meu a început să cedeze și mintea odată cu el. Dar încă mai era timp. Și iată-l, quicksilver-ul.

Noi nu ne plecăm în fața nimănui, a urlat.

Multe voci, toate vorbind ca una. Dintotdeauna un blestem ascuns într-un colț întunecat al conștiinței mele, s-a ridicat acum și s-a răspândit prin mine ca un foc sălbatic, galvanizându-mi venele și stingând durerea.

 Noi nu suntem legați de magii străine, a șuierat el. Nici tu nu vei fi.

La fel ca flacăra unei lumânări lovite de un vânt brusc, magia care mă atacase s-a stins și a explodat. Agonia fierului era încă acolo, dar cu magia dispărută… puteam face asta.

Repede, m-a îndemnat quicksilver-ul. Mai repede, mai repede. Ei vin. Vin!

Nu era nevoie să mi se spună de două ori. De cealaltă parte a porții, Danya a scos un țipăt înecat, privind ce făceam. Pe scara lungă de piatră de pe partea opusă a curții interioare, Ren și Lorreth au reapărut în sfârșit, cu săbiile în mâini. Au scos înjurături feroce când au văzut despre ce era vorba.

— Idiot nenorocit! Ce faci?

Ren a fost primul care a ajuns la poartă. Și-a înfipt brațul prin stâlpii de fier, încercând să mă îndepărteze de metal, dar mi-am dezgolit caninii spre el.

— Nu deschideți această poartă, am răcnit.

— Ce vrei să spui? E încă deschisă! Poți să treci!

De data asta vorbise Lorreth, cu fața stropită cu sânge și pământ.

— O închidem din interior!

— N-o atingeți! Dacă atingi poarta asta, veți muri cu toții. Trebuie să rămâi și să-i ajuți.

— Fisher! Ren, spune-i!

Dar Renfis și-a retras mâna printre gratiile porții, cuprins de un calm ciudat. S-a uitat la golul care rămăsese între poartă și zid.

Aproape doi metri.

Un metru și jumătate.

Și-a întors privirea spre mine, iar ochii lui nu s-au mai despărțit de ai mei.

— Dacă o închide din interior, nu va mai fi nimeni afară care să apere orașul, a spus el încet.

— E un singur bărbat! a rostit Danya. Un bărbat împotriva a cinci mii de mâncători și a unui afurisit de dragon.

O, zei. Auzindu-i cuvintele spuse cu voce tare, am început să mă clatin. Împotriva unei astfel de forțe, ce aș fi putut realiza? Adevărul era simplu. Nu aveam de gând să-i rețin. Nu puteam. Ceea ce puteam face era să închid poarta asta. În cinci ore, mâncătorii fie ar fi ars în lumina zorilor, fie ar fi trebuit să se adăpostească. Armata lui Belikon urma să sosească, iar puterea a o mie de Fae de elită urma să-l înfrunte pe bătrânul ՚Shacry. Avea să fie sângeros. Mulți aveau să moară, dar…

Cizmele mi-au alunecat în zăpadă.

Într-o fracțiune de secundă, am pierdut aderența. Am căzut la pământ cu o bufnitură și răsuflarea mi s-a scurs din trup.

Extenuarea s-a abătut asupra mea ca un șoim atacându-și prada. Vocea mică din interiorul meu, cea care era numai a mea, și nu a quicksilver-ului, mi-a șoptit cuvinte liniștite, greu de ignorat. Rămâi jos. În sfârșit. Doar… rămâi jos. Toate speranțele au dispărut atunci. Se terminase. Terminat. Dacă rămâneam aici, întins în zăpadă și în propriul meu sânge, s-ar fi terminat, nu-i așa? Totul. Lupta constantă. Durerea constantă. Sacrificiul constant.

— Ridică-te.

Mintea mea s-a liniștit.

Am deschis ochii și acolo, de cealaltă parte a porții, l-am văzut pe Renfis ghemuit, la mai puțin de un metru distanță, cu maxilarul încleștat.

— Ridică-te, a repetat el.

— Eu nu… am spus eu răsuflând greu. Nu pot.

Fierul își făcuse treaba. Nu l-am lăsat doar să-mi atingă pielea. M-am agățat de el cu ambele mâini, știind cât avea să mă coste. Era un miracol că încă mai respiram. Frigul îmi pătrunsese în oase. Viața mi se scurgea în zăpadă. Acum era doar o chestiune de timp.

— Deci asta a fost, atunci? Ți-ai distrus mâinile și ți-ai dat viața pentru a salva toți acești oameni, iar acum lași treaba pe jumătate făcută?

Am ridicat capul auzind asta, iritat de tonul lui.

— Am încercat.

— O, bine. Perfect. Când o să scrie istoricii despre Ajun peste câteva secole, o să mă asigur că vor grava asta pe piatra ta funerară, atunci. Măcar a încercat.

Idiotul.

Știam ce face.

— A, stai, așa e. N-o să mă asigur că vor face asta pentru că și eu o să fiu mort, nu-i așa? Și eu, și Lorreth, și Danya. Sora mea. Vash. Korrix. Foley. Toți cei care contează cel mai mult pentru tine. Ca să nu mai spun de fiecare Fae dintre aceste ziduri. Mort.

— Ticălosule, am gemut.

Mi-a zâmbit sumbru.

— Într-adevăr.

Dar nu a mai spus nimic. N-a fost nevoie. Stratagema lui a funcționat și am început deja să mă salt în genunchi, apoi în picioare. Fiecare celulă a corpului meu era în flăcări, dar mi-am ridicat mâinile distruse și le-am înfășurat încă o dată în jurul porții.

Fratele meu s-a ridicat împreună cu mine.

— Poți să faci asta, a spus el încet.

Deci, am făcut-o. Nu pentru că eu crezut că puteam. Ci pentru că el a crezut. Și nu aveam de gând să-l dezamăgesc în ultimele mele clipe în viață.

Am împins.

Am strâns din dinți și am urlat.

Încet, cu respirația întretăiată și durerea orbitoare, am mișcat blestemata poartă.

— Un metru și un pic, a murmurat Renfis. Haide, Fisher. Împinge.

— Haide, leneș nenorocit, a adăugat Lorreth. Te-am văzut străduindu-te mai mult să te caci. Împinge naibii chestia aia.

Am scos un hohot de râs, în ciuda tuturor lucrurilor – durerea, sângele și monștrii care se străduiau să-mi depășească vrăjile de protecție. Lacrimile îmi curgeau pe față.

— Am de gând să… te bântui până te caci pe tine, cretinule.

— M-aș supăra dacă n-ai face-o, a răspuns el.

Am auzit emoția dureroasă din vocea lui, dar nu am putut să o văd. Vederea mi se îngustase, concentrându-se asupra unui singur punct: jumătatea de metru care mai rămăsese între poartă și zid. Am oftat, încercând cu disperare să-mi adun puterea și să închid acel spațiu. Nu era departe.

— Haide. Asta e, Frate. Împinge, a îndemnat Renfis.

Vrăjile de protecție se spărgeau. Una câte una, bucată cu bucată, mi-am simțit umbrele întorcându-se la mine, întorcându-se acasă. Timpul se scurgea. Am împins cu puțina energie pe care o mai aveam, iar poarta a înaintat cu un centimetru.

Doi.

Cinci.

Apoi, am simțit mâini pe spate.

Futu-i!

Pulsul mi-a crescut. Mâncătorii! Ei…

Dar nu erau mâncătorii. Nu pătrunseseră prin vrajă. Nu încă, în orice caz. Sunetul vocii din spatele meu aproape că m-a frânt.

— Haide, atunci, încăpățânat nenorocit! O vom face împreună.

Mâinile de pe spatele meu erau ale lui Ren. Ale lui Lorreth. Puternice. Neobosite. Ferme. Mâinile fraților mei, care stăteau lângă mine pe partea greșită a porții, gata să mă ajute. Gata să stea cu mine. Gata să moară cu mine. Se strecuraseră prin deschizătură, chiar înainte ca aceasta să devină prea mică, și acum erau aici cu mine. Nu puteau atinge poarta în sine, dar îmi puteau împrumuta puterea lor pentru a duce la bun sfârșit această sarcină. Și în momentul în care vraja a cedat și hoarda înfometată a lui Malcolm a pătruns prin umbrele mele, am împins nenorocita aia de poartă, iar frații mei m-au împins pe mine.

Sunetul fierului izbindu-se de piatră a răsunat în noapte, tunător și frumos.

Era închisă.

Locuitorii din interiorul orașului erau în siguranță.

Am căzut ca un bolovan în secunda în care s-a terminat, membrele cedându-mi. Noaptea era deja atât de întunecată. Oricum, abia puteam vedea ceva, dar simțeam că mi se întunecă vederea.

— Voi doi n-ar fi trebuit să faceți… asta, am oftat. Niciunul dintre voi.

— Cred că vrei să spui că noi trei nu ar fi trebuit să o facem.

S-a stârnit o pâlpâire de lumină albă strălucitoare, luminând pentru scurt timp întunericul, și acolo, la șase metri distanță, Danya stătea cu sabia ridicată, cu partea plată a lamei ondulată de flăcări alb-albastre iridescente. Când s-a uitat la mine peste umăr, am văzut că rânjea ca o păcătoasă într-un bordel.

— Ce? N-aveam de gând să-i las pe ticăloșii ăștia să revendice toată gloria, nu-i așa?

Și-a învârtit sabia – Celeandor – cu o înfloritură, iar în aer s-au ridicat limbi de foc. Aproape uitasem că tatăl ei îi dăruise în sfârșit sabia divină. Era bine că o avea. Cu ea, exista o șansă ca cei trei să poată să-și croiască drum printre mâncători și să coboare muntele. O șansă mică, dar…

— Umbrele tale, a spus Lorreth în șoaptă. Zidul a dispărut. Vin.

I-am auzit, cu siguranță. Sunetul era inconfundabil: o armată de demoni înfometați de frenezia care îi cuprinsese, înnebuniți la gândul că erau pe cale să guste sânge. Valul negru și zbuciumat se scurgea pe ultima sută de metri a versantului muntelui spre noi.

Avea să se sfârșească repede acum.

Prea repede.

Nu era timp.

— Renfis…

S-a uitat în jos la mine, cu panica sculptată în liniile feței.

— Nu, a șoptit el.

— Ba da. Termină, am șuierat. Dacă nu pot lupta, nu poți… să-i lași… să mă ia…

— Pe toți zeii, vrei să taci naibii din gură? a gemut Danya. Niciunul dintre noi nu are de gând să te omoare. Nu ne lași cu o asemenea traumă. O să fii bine. Cu toții vom fi bine.

Dragonul aflat mai jos pe pantă a mugit, furia lui murdărind aerul cu sulf. O simțea: micul fragment de putere pe care încă îl mai aveam se prăbușea și, odată cu el, sulița din umbră care încă îl imobiliza pe gheață.

Felul în care Danya evaluase orbește situația nu ar fi putut fi mai ridicol de atât. Odată ce ՚Shacry ar fi fost liber, s-ar fi înfruptat din noi, dar trupurile noastre s-ar fi răcit deja în zăpadă până atunci.

— Ar trebui să p-ple…

M-am înecat când un gust de sare și cupru mi-a umplut gura. Când mi-am atins buzele cu degetele, mă așteptam ca acestea să se înroșească, dar în schimb picurau argint. De ce este atât de mult? Ce…

Cerul a explodat de lumină.

Nu de pucioasă sau de foc.

Ci de lumina zilei, bruscă și strălucitoare, care mi-a pârjolit ochii.

Lumea era nemișcată.

Calm.

Liniște.

Am clipit, iar respirația mi s-a blocat în gât. Durerea dispăruse și, odată cu ea, oroarea de pe versantul muntelui.

— Ștt. Nu fi prostuță. El este al doilea cel mai frumos, a declarat o voce feminină lină.

Nu mai eram pe panta muntelui din fața fortăreței Ajun. Eram în cu totul altă parte. Un soare cald bătea peste mine, topindu-mi gheața de pe piept. Firele lungi de iarbă uscată șopteau și se unduiau grăbite în jurul meu, legănate de o briză ușoară.

M-am ridicat brusc în picioare, cu inima bătând să-mi spargă pieptul.

— Prietenii mei! Unde sunt prietenii mei?

În apropiere se auzeau chicoteli ușoare.

M-am trezit în mijlocul unei câmpii vălurite. În apropiere, un copac măreț se înălța pe o colină, deși era destul de departe și puteam doar să disting forma siluetei așezate pe stânca de sub el. Mai era încă o siluetă acolo sus. Mai subțire. O femeie, din câte se pare, deși nu-i puteam desluși trăsăturile. Totuși, nu-mi păsa de bărbat sau de cea cu care vorbea.

Știam exact unde mă aflam și eram al naibii de furios din cauza asta.

— Trimite-mă înapoi! am strigat. Chiar acum.

Gemenele s-au ridicat din iarba unduitoare, frumoase și zâmbitoare. Chipurile le străluceau poznaș, părul lor negru plutea pe o briză invizibilă în timp ce își ridicau fustele și râdeau, grăbindu-se spre mine cu degetele lipite de buze.

— Ștt, m-a îndemnat fata din stânga. Liniște, Inimă Bravă. Nu avem voie să primim musafiri în vizită fără permisiunea tatei.

M-am uitat fix la fată, iar din gură mi-a țâșnit sânge și quicksilver când am vorbit a doua oară.

— Trimite-mă înapoi, Mithin.

Fata – zeița – a părut rănită.

— Eu nu sunt Mithin. Eu sunt Ba…

— Ba ești Mithin. Acum trimite-mă acasă.

Mica zeitate s-a bosumflat simpatic, dezamăgită că minciuna ei nu prinsese.

— Știi, tu ești singurul care a fost vreodată capabil să ne deosebească. Chiar și tata ne confundă uneori.

Lângă ea, cealaltă zeiță, identică cu ea în aproape toate privințele, s-a lăsat jos în iarbă.

— Întotdeauna ne strici jocurile, Inimă Bravă.

— Ăsta nu-i un joc. Trebuie să mă întorc. Prietenii mei au nevoie de mine.

— Da?

Bal m-a privit cochet, înfoindu-și fustele când s-a așezat lângă sora ei.

— Și ce speri să realizezi, dacă cedăm cererii tale foarte nepoliticoase?

Mithin s-a aplecat, vârfurile degetelor atingându-mi bărbia.

— Ești foarte bolnav, să știi. Dacă te trimitem înapoi, vei muri cu siguranță.

Și-a băgat vârful degetelor în gură, chicotind când sângele meu i-a atins limba.

— Vai de mine, a oftat ea.

Ochii cristalini ai lui Bal s-au aprins; holbându-se la omoloaga ei, a întrebat:

— Ce gust are?

— Mm. De speranță.

S-a gândit pentru o clipă.

— Poate și un pic de teamă. Potențial nesatisfăcut. Și dragoste.

Dragoste? Asta m-a luat prin surprindere. Dar ce ar putea ști o zeitate despre dragoste?

Pufnind bosumflată, Bal și-a ridicat pumnii și s-a strâmbat.

— Nu-i corect. Vreau și eu să gust.

Repede, s-a întins spre fața mea, dar i-am îndepărtat mâna înainte să mă poată atinge. Nu am simțit nicio durere când m-am mișcat, dar am simțit că ceva era în neregulă cu mine. Eram în echilibru pe muchie de cuțit, pe punctul de a mă răsturna peste un fel de margine… și chiar dacă n-o puteam vedea, simțeam că, de partea cealaltă, căderea ar fi fost eternă. Totuși, nu-mi permiteam luxul de a măcina gândul ăsta în minte chiar acum.

— Nu sunt animalul tău de companie. Nu poți să mă guști fără permisiunea mea, am mârâit, îndepărtându-mă de gemene.

 Însă nu m-am simțit mai bine pe picioarele mele. Nici mai puțin în rupt de propriul corp.

— De ce m-ați adus aici? am continuat. Și răspundeți sincer. Fără jocuri.

Bal a pufnit, încă iritată că nu o lăsasem să-mi lingă sângele de pe degete. Mithin a fost cea care a răspuns.

— Viața noastră de aici este foarte limitată, dragule.

S-a aruncat pe spate în iarbă, întinzându-se ca o pisică.

— Ne petrecem foarte mult timp observându-vă. Asta mai stăvilește plictiseala. Nu prea am putea să lăsăm toate acele creaturi crude să vă mănânce acum, nu-i așa? Ce ne-am face atunci?

Gravitatea a ceea ce spunea m-a izbit puternic și rapid.

— Deci ați intervenit. V-a lăsat el să interveniți?

Bal și-a dat ochii peste cap, smulgând un fir de iarbă din pământul de lângă ea.

— De câte ori ne-ai vizitat pe tărâmul nostru, Kingfisher?

Nu a trebuit să sap adânc pentru a afla răspunsul. Prima dată eram doar un băietan și Belikon mă trimisese în lacul de quicksilver fără nicio relicvă. Apoi, mai fusese o dată, cu trei secole în urmă, când Zeul Haosului mă abordase cu o propunere – una pe care o respinsesem sumar din start.

— Asta e a treia oară, i-am spus.

— Și de câte ori l-ai văzut pe tatăl nostru intervenind pentru a preveni o catastrofă în univers?

— Niciodată.

— Exact. Prezența ta aici nu are nimic de-a face cu Zareth.

Mithin a rânjit spunând aceste vorbe, ca și cum ar fi fost ceva de care era foarte mândră.

— Noi te-am adus aici. Chiar acum, mintea lui este în altă parte. Probabil că nici nu știe că ești aici.

Zeii erau plini de rătăciri și răutăți. Am descoperit asta pe propria piele când eram doar un copil. Dar era un ton în vocea lui Mithin care mi-a rămas în minte și, interesat sau nu, o parte din mine s-a ridicat și și-a concentrat atenția spre ea.

O mireasmă a ajuns la mine suflată de briză, electrizându-mi fiecare fir de păr. Mireasmă de crin, și de zahăr, și lumină, și râs, și fum, și…

Nu mai puteam să respir.

— Cine e? am gâfâit. Acolo sus pe deal cu el?

Oricât de mult mi-aș fi mijit ochii, nu am putut să o disting. Durerea bruscă din pieptul meu a fost mai puternică decât orice simțisem până atunci. A depășit totul.

Bal și Mithin au râs în cor. Au sărit în picioare când am început să mă îndrept în direcția dealului, oprindu-mă, fiecare dintre ele luându-mi una dintre mâinile distruse.

— Acela e viitorul, m-a dojenit Mithin.

— Acesta e trecutul, a adăugat Bal pe un ton melodios.

Fiecare fibră a ființei mele avea nevoie ca eu să fiu pe acel deal. Totuși, zeițele erau mai bătrâne decât oasele universului și n-a fost nevoie decât de atingerea lor ușoară pe mâinile mele ca să mă ancoreze în acel loc.

— Casa noastră este ciudată, a tors Bal. Timpul se suprapune peste el însuși aici. Timp peste timp, peste timp, peste timp…

Vocea ei suna ca prin vis, încețoșată pe margini.

— Dar acesta nu e locul tău. Nu încă.

— E rănită, am șoptit.

Îi puteam mirosi sângele, îmbătător, ca un cântec de sirenă, chemându-mă.

— Ceva… s-a întâmplat cu ea. Ea este…

— E în siguranță, m-a liniștit Mithin. Tatăl nostru îi vorbește despre lucruri viitoare. Lucruri care nu sunt destinate urechilor tale. Vino.

O lance arzătoare de durere m-a adus înapoi în fire. Zeițele mă țineau acum mai strâns de mâini, cu amândouă mâinile lor. O lumină albă strălucitoare s-a revărsat între degetele lor și s-a scurs în iarba de la picioarele noastre.

— Tatăl nostru nu ne-a dat permisiunea să acționăm, a spus Mithin. Dar știe toate lucrurile care au fost făcute și care vor fi făcute. Nu a împiedicat ceea ce am făcut, așa că devine voința lui. Vei fi vindecat. Vei fi trimis înapoi…

— Dar…

Valul a trecut peste mine, prin mine, împrăștiindu-mă în toate direcțiile: atât de multă putere încât, pentru o fracțiune de secundă, nu m-au mai preocupat mizeriile lipsite de importanță ale universului. Eu eram universul. Și apoi n-am mai fost.

Zeițele m-au târât înapoi, departe de acea cădere în eternitate. Am revenit în mine, iar când am deschis ochii, o nouă greutate se așezase în mâinile mele proaspăt vindecate. Nu mai erau mâinile lor, ci o sabie neagră, sclipitoare.

M-am încruntat când am văzut-o, incapabil să-mi ascund șocul.

— Ce e asta?

Era frumoasă în felul ei. Nu în mod tradițional. Nu avea nicio gravură elaborată. Mânerul era gol. Dar avea un aspect necizelat care mă atrăgea, iar când mi-am strâns mâinile în jurul mânerului și l-am ridicat în fața mea, studiindu-i marginea întunecată, am simțit că o parte din sufletul meu care lipsea de la naștere își găsise în sfârșit drumul înapoi.

— O sabie veche, a spus Bal timid.

A făcut un pas înapoi, încrucișându-și brațele cu sora ei, apoi m-au privit amândouă, cu chipurile lor aprobatoare radiind în tăcere.

Am răsucit arma, simțind justețea greutății ei.

— Cum se numește?

Râsul lui Mithin a răsunat pe pajiște ca un clopot de argint strălucitor.

— Nu este dreptul nostru să spunem asta. Doar adevăratul proprietar al unei săbii o poate numi. Iar aceasta te așteaptă pe tine de milenii, nu-i așa, soră?

— Într-adevăr, a răspuns Bal. Ne temem că vei afla foarte curând cum să o numești. Apropo de asta…

Gemenele au început să meargă înapoi, fustele lor lungi foșnind în iarbă. O panică mi-a cuprins atunci pieptul. Era ceva ce nu-mi spuneau. Era ceva ce trebuia să le întreb. Ceva ce trebuia să știu. Eu…

Am făcut un pas și am plonjat cu fața înainte în realitatea lor. Ca și cum m-aș fi poticnit din greșeală și aș fi ajuns în apă rece și adâncă. Am dat disperat din mâini și din picioare, gâfâind…

…și deodată pajiștea a dispărut. Zeițele, dealul, copacul îndepărtat și… altceva, altcineva, toate au dispărut.

Mi-am revenit în fie, la poalele Porții Ajun.

Hoarda era la doar câțiva metri distanță. Prietenii mei se pregăteau pentru impact. Renfis țipa ceva, alerga deja în întâmpinarea morților vii, în mâinile sale începând să se formeze un glob albastru de energie. Eram exact acolo unde fusesem cu câteva clipe înainte…

Doar că acum eram întreg.

Și țineam o sabie divină în mâini.

Tweet