Raportul misiunii: Un fragment exclusiv din „Armada”

Armada
Misiunea voastră a fost un adevărat succes. Am obţinut de la extratereştrii foarte multe informaţii, mai multe decât speram. După ce specialiştii noştri au decriptat fişierele, pe lângă planuri de luptă şi scheme pentru navele lor, am fost şocaţi să descoperim şi o operă literară.

Un roman intitulat Armada, care foloseşte multe referinţe la cultura geek şi pop culture de pe Pământ, ceea ce ne dă de înţeles că ne studiază de mai multă vreme. În continuare, vă prezentăm un fragment din roman.

În realitatea fictivă a viitorului apropiat din Armada, Cruz, Diehl şi cu mine eram piloţi de drone aflaţi în Baza Lunară Alfa, un avanpost militar top secret de pe faţa nevăzută a Lunii. Amândoi erau caporali modeşti, pe când eu deţineam râvnitul grad de locotenent.

Luminile din sala virtuală de informare au pălit şi pe ecranul din faţa noastră a apărut stema rotitoare a Alianţei Defensive Terestre. Stema a dispărut, înlocuită de chipul familiar al amiralului Archibald Vance, rangul cel mai mare din Alianţa Defensivă Terestră. Actorul pe care Chaos Terrain îl angajase ca să-l întrupeze pe amiral reuşise o treabă excelentă. Poate că cicatricea neregulată de pe chipul lui şi peticul de pe ochi ar fi părut exagerate la altcineva, însă individul ăsta izbutea cumva să fie convingător şi să te facă să crezi că era cu adevărat un comandant militar înăsprit în bătălii, care înfrunta probabilităţile imposibile cu determinare obosită şi hotărâre îndârjită.

– Salut, piloţi! a rostit amiralul, adresându-se nouă de pe ecran. Misiunea din seara asta nu va fi uşoară, dar este una la care ştiu că mulţi dintre voi au sperat şi pe care au aşteptat-o din ziua începerii acestui război. De-a lungul anilor, omenirea a suferit nenumărate atacuri neprovocate din partea invadatorilor extratereştri, dar acum, în sfârşit, îi vom ataca noi.

Colţurile gurii i s-au ridicat în sugestia vagă a unui surâs – lucrul cel mai apropiat de etalarea unei emoţii pe care-l văzusem vreodată la el.

– În seara asta îi vom lovi în sfârşit acolo unde trăiesc ei – literalmente.

Fereastra de pe ecran care arăta faţa amiralului s-a micşorat şi s-a deplasat în colţul din dreapta-sus, în timp ce restul ecranului a afişat diagrama tehnică a unei nave pe care n-o mai văzusem niciodată. Designul ei îmi reamintea cumva de Sulaco din Alien. Carcasa alungită şi blindată o făcea să semene cu o mitralieră de calibru greu, care plutea prin vidul spaţial.

– Acesta este primul Transportor Interstelar de Drone al Alianţei Defensive Terestre, SS Doolittle. După ce a călătorit mai bine de doi ani cu o viteză de aproape şapte ori mai mare decât cea a luminii, Doolittle a ajuns finalmente la ţinta sa – şi la ţinta voastră pentru această misiune – , planeta natală a inamicilor sobrukai.

– În sfârşit! a ţipat Cruz în comunicator, într-un ecou perfect al propriei mele reacţii.

Toate misiunile Armada anterioare fuseseră focusate pe defensivă, iar acţiunea jocului fusese mereu restricţionată la propriul nostru sistem solar, frecvent chiar pe Pământ, pe cerul de deasupra unui oraş major sau al unui avanpost militar atacat de sobrukai, deşi ne ciocniserăm cu ei şi dincolo de orbita lui Marte, lângă marginea centurii de asteroizi, şi pe faţa nevăzută a Lunii. Aceasta era prima misiune care implica o ofensivă la adresa inamicului nostru… şi urma să lovim filonul principal.

– De îndată ce Doolittle va ajunge pe orbita planetei sobrukai, a continuat amiralul, îşi va dezactiva câmpul de camuflare, după care va lansa Spărgătorul-de-gheaţă, arma noastră finală, însoţită de o escortă de vânători, pe care o veţi pilota voi.

Amiralul a început să ruleze pe ecran tactica prestabilită. Animaţia computerizată arăta cum Doolittle, disimulată prin câmpul de camuflare, sosea pe orbita planetei sobrukailor, al cărei ecuator era încercuit de o armadă de nave sclipitoare ce semăna cu un inel planetar artificial. Pe circumferinţa inelului aceluia erau dispuse la intervale egale şase globuri cromate masive: Sferele Cuirasat Sobrukai. Jucătorii le porecliseră „nave-mame“. Acum avea să fie prima dată când urma să luptăm nu doar împotriva uneia, ci a mai multora simultan.

Uşile compartimentelor din tribordul provei lui Doolittle s-au deschis ca nişte irisuri şi Spărgătorul-de-gheaţă s-a lansat afară, însoţit de o escortă densă, formată din trei duzini de vânători. Spărgătorul era un laser gigantic cu fascicul montat pe o platformă orbitală de arme nucleare. În clipa când a pornit să tragă cu laserul de topire spre stratul gros de gheaţă care acoperea suprafaţa planetei, vânătorii sobrukai au început să se reverse din cele şase Sfere Cuirasat, ţâşnind prin uşile strălucitoare ale hangarelor ca nişte fante care se deschiseseră în învelişurile blindate, pentru a angaja grupul comparativ mic de vânători ADT ce protejau arma apocaliptică ce trăgea direct în acoperişul îngheţat al căminului lor de calmari.

– Muşc-o! a zbierat Diehl triumfător. Ce mai ziceţi acum, găozarilor? Vă place?

Am zâmbit înapoia vizorului căştii. Diehl avea dreptate. După luni bune în care ne apăraserăm fundurile pe propriul teren, ocazia aceasta de a-i lovi pe sobrukai pe planeta lor natală avea să fie un catharsis de proporţii.

– Misiunea voastră este să menţineţi Spărgătorul-de-gheaţă operaţional pentru aproximativ trei minute – suficient ca să topească gheaţa şi să-şi lanseze focoasele în oceanul planetar de dedesubt, distrugând bârlogul subacvatic al inamicului, un stup aflat pe fundul oceanului.

Animaţia tactică arăta dronele noastre vânători apărând cu abilitate Spărgătorul de armada furioasă a inamicului timp suficient pentru a termina de topit gaura gigantică şi a lansa focoasele prin ea, în oceanul planetar de sub gheaţă. În clipa aceea, rachetele balistice intercontinentale se transformau în torpile nucleare teleghidate, care se orientau rapid spre oraşul sobrukai din peştera subacvatică ce semăna cu un stup de înaltă tehnologie, construit pe fundul stâncos al oceanului.

– Acum mă simt nasol, a zis Diehl. De parcă l-am bombarda pe Aquaman. Sau pe Mica Sirenă…

– Gândeşte-te c-ar fi gungani, a sugerat Cruz. Şi că, de fapt, o să-l bombardăm pe Jar Jar.

Au chicotit amândoi, însă eu rămăsesem focusat pe animaţia tactică. Arăta torpilele nucleare ADT apropiindu-se de stupul sobrukai acvatic ca o salvă de rachete căutătoare de calmari. Câteva au fost distruse de turelele defensive ale stupului, însă marea majoritate şi-au atins ţinta.

Detonarea a iluminat ecranul ca un joc vechi de Missile Command din şcoală. Sobrukai Central a fost dezintegrat, iar forţa exploziilor termonucleare ce au urmat au zgâlţâit atât de violent planeta, încât fisuri s-au propagat pe toată circumferinţa suprafeţei de gheaţă, făcând-o să semene cu un ou fiert tare care fusese scăpat pe jos. N-au existat nori-ciupercă, ci doar o coloană masivă de abur roşu care s-a ridicat din gaura masivă prin gheaţă, ţâşnind drept spre orbită, ca şi cum planeta ar fi scuipat sânge dintr-o rană cauzată de glonţ.

— Altă misiune sinucigaşă, a comentat Cruz. Totuşi pare interesantă. Mă bag.

Se părea că inamicul extraterestru inept comisese altă eroare tactică imensă. Nu numai că lăsase ca tehnologia propulsiei sale superluminice să cadă în mâinile noastre de maimuţoi pricepuţi în ingineria inversată, ci după aceea ne oferise timp destul ca să construim propria noastră navă de război interstelară şi s-o lansăm peste hăul imens al spaţiului pentru a porni un contraatac împotriva lor.

Ca de obicei, tactica invadatorilor extratereştri nu era foarte logică… şi, tot ca de obicei, nu-mi păsa de asta. Nu doream decât să omor nişte inamici, iar acesta era decorul cel mai atrăgător pentru o misiune kamikaze extremă din istoria jocului – ba poate din istoria tuturor jocurilor.

În căştile mele, glasul amiralului a fost acoperit de sunetele scoase de Diehl, care simula sforăitul.

– Haide, tataie! a strigat el. Mai puţină gargară şi mai multă cafteală!

– Mda, a încuviinţat Cruz, şi eu aş vrea să putem sări peste rahatul ăsta de poveste introductivă.

– Vedeţi, le-am spus, ăsta-i motivul pentru care voi doi sunteţi omorâţi înainte să fi trecut măcar două minute. Niciodată nu sunteţi atenţi în timpul informării amiralului.

– Nu-i adevărat, de fiecare dată suntem omorâţi din cauza ta, Leeroy Jenkins!

– V-am rugat de nu mai ştiu câte ori să nu-mi mai spuneţi aşa.

– Păi, dacă ţi se potriveşte, Smack Attack! a zis Cruz. De ce nu-ncerci şi tu să fii om de echipă? Măcar o dată!

– Războaiele interplanetare nu-s un sport de echipă, am replicat. Şi n-au fost niciodată.

– De fapt, sunt cumva, dacă stai să te gândeşti bine, a intervenit Diehl. Echipa care joacă acasă împotriva vizitatorilor. V-aţi prins? Vizitatorii? După o pauză, a adăugat: Fiindcă ei sunt extratereştri.

– Da, ne-am prins, am răspuns. Puteţi tăcea acum, ca să aud şi eu restul?

– Misiunea aceasta trebuie să reuşească, spunea amiralul. Armada aceea se pregăteşte să plece către Pământ, aşa că aceasta este unica noastră şansă de a-i distruge pe sobrukai înainte ca ei să vină aici pentru a ne distruge pe noi. Soarta omenirii depinde de atingerea ţintei de către Spărgătorul-de-gheaţă. A făcut o pauză şi şi-a încrucişat mâinile la spate. Oameni buni, vom avea o singură şansă, aşa că haideţi să n-o ratăm!

– Faci mişto de noi? a strigat Cruz, de parcă actorul preînregistrat l-ar fi putut auzi. Cum să fie o misiune unică? E mult prea dificilă!

– A zis aşa doar pentru efect dramatic, am rostit eu. Sunt sigur că vom putea s-o rejucăm, aşa cum a fost şi cu scenariul Perturbatorului.

– Ar fi bine să ai dreptate, a spus Diehl, fiindcă-i absolut imposibil să putem termina misiunea asta din prima încercare… de fapt, nici din a doua sau a treia. Ei au şase Sfere Cuirasat! Şi fiecare conţine peste un miliard de drone extraterestre ucigaşe, plus un Perturbator care trebuie distrus!

– Ei n-o să activeze Perturbatorul aici, a intervenit Cruz. N-ar avea efect. Pentru perturbarea comunicaţiilor cuantice, ambele lui capete – transmiţătorul şi receptorul – trebuie să se afle în interiorul sferei.

Acela era motivul pentru care dronele şi oamenii ADT-ului se aflau pe faţa nevăzută a Lunii.

– Dacă nu există niciun Perturbator pentru care să ne facem griji, ar trebui să putem încheia misiunea, am comentat eu. Nu trebuie să facem nimic altceva decât să protejăm Spărgătorul pentru trei minute. No problem!

– Chiar aşa crezi? a spus Cruz. Că nu va fi deloc greu?

– Da. Păi, doar o să – ştiţi şi voi – creăm o blocadă.

– Cu ce? a întrebat Cruz. Tu ai văzut specificaţiile misiunii? Transportorul nostru a adus numai două sute de drone! Amiralul n-a menţionat chestia asta.

– Poate c-a făcut-o când sforăiaţi voi doi? am sugerat.

– Aşa cum ziceam mai devreme, ăsta-i alt exemplu de joc prost conceput şi neechilibrat, a continuat el. Dezvoltatorii din Chaos Terrain încearcă acum să ne sictirească. O să fim măcelăriţi din nou!

– Auzi, auzi, a zis Diehl. Cum să scap mai repede din blăniţa asta de iepuraş?

Am chicotit. Cruz n-a mai avut însă timp să replice, deoarece amiralul Vance îşi încheia discursul.

– Baftă, piloţi! Noi, cei de pe Pământ, ne bizuim pe voi!

A ridicat mâna la tâmplă, schiţând un salut milităresc, iar imaginea i-a dispărut de pe ecran, înlocuită iarăşi de stema Alianţei Defensive Terestre.

Apoi, în timp ce misiunea era încărcată, am fost trataţi cu o scenă familiară care arăta escadronul nostru de piloţi ADT, cu chipuri eroice şi uşor defocalizate, sprintând afară pe uşa sălii de informare, pe un coridor de acces puternic iluminat şi pătrunzând în Centrul Operaţional al Dronelor din Baza Lunară Alfa: o sală mare, circulară, cu zeci de chepenguri ovale înglobate în podea la fiecare câţiva metri; fiecare conţinea staţia de comandă pentru o dronă. Chepengurile lor au şuierat şi s-au deschis, dezvăluind cockpituri simulate de Interceptoare – fiecare era un fotoliu pentru pilot, înconjurat de elemente de control şi afişaje, plus un ecran concav de forma cupolei semisferice de deasupra unui cockpit real.

Scena aceea s-a încheiat şi perspectiva vizuală mi-a revenit la punctul de vedere al avatarului meu – atât doar că acum stăteam în interiorul propriei mele staţii pentru controlul dronei.

După altă secundă, chepengul a şuierat din nou, închizându-se, şi toate panourile de control din jur s-au aprins, la fel ca ecranul concav. S-a creat astfel un al doilea nivel de simulare – iluzia că stăteam în interiorul unui Interceptor Dronă Aerospaţială IDA- 88, activat şi aşteptând în rackul de lansare din hangarul dronelor din Doolittle.

Am întins orbeşte mâinile, aşezându-le pe noile controllere din faţa mea, aranjându-le locurile pentru a se potrivi cu configuraţia cockpitului virtual din joc. Am inspirat apoi adânc şi am expirat lent, străduindu-mă să mă relaxez. De obicei, aceasta era partea cea mai bună a zilei mele, când puteam evada pentru câteva ore din existenţa urbană, ca să devin un pilot vânător de elită, ce se lupta cu invadatori extratereştri răi.

Totuşi, în seara asta nu simţeam că aş fi evadat din ceva. Mă simţeam neliniştit. Surescitat. Justificat. Poate chiar niţel setos de sânge.

De parcă aş fi plecat la război.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.