Regulile Jocului, de Amor Towles: fragment în exclusivitate

Un nou roman de la scriitorul Amor Towles, în curs de apariție în colecția Babel: Regulile Jocului.

Un roman tradus în 20 de limbi și iubit de peste un milion de cititori din întreaga lume.

În ultima noapte a anului 1937, Katey Kontent este într-un bar de jazz din Greenwich Village, când Tinker Grey, un bancher foarte atrăgător, se așază la masa învecinată. Această întâlnire întâmplătoare o propulsează pe tânăra de douăzeci și cinci de ani pe orbita înaltei societăți new yorkeze, unde va încerca, pe parcursul unui an, să-și câștige locul.

Romanul descrie spectaculos atmosfera din New York după Marea Criză Economică, un moment de strălucire și decadență în care diferențele de clasă socială devin extrem de pregnante. În paginile lui Towles prind viață personaje mondene, sofisticate, care ne poartă din Greenwhich Village în Manhattan, din galerii de artă în bodegi boeme, în căutarea prestigiului și a faimei.


Fragment în avanpremieră

Traducerea din limba engleză și note de Gabriela Nedelea

Era ultima noapte a anului 1937. Cum nu avea vreun plan sau vreo perspectivă mai bună, colega mea de cameră, Eve, mă târâse iarăși după ea la Hotspot, un club de noapte la subsol, cu nume ambițios, din Greenwich Village.

La prima vedere, nimic nu trăda ajunul Anului Nou. Nu se vedeau coifuri și serpentine de hârtie și nici trompete. În spate, dincolo de un mic ring de dans, un cvartet de jazz cânta, fără solist, melodii standard, de genul m-ai-iubit-și-m-ai-lăsat. Saxofonistul, un uriaș cu pielea neagră ca țițeiul, se rătăcise, fără îndoială, în labirintul unuia dintre solourile lui solitare, nesfârșite. Basistul, mulatru precum cafeaua cu lapte, cu o mustăcioară formală, se străduia să nu-l zorească. Buuum, buum, buum, făcea el, ca o bătaie molcomă de inimă.

Puținii clienți erau la fel de domoli ca formația. Niciunul dintre ei nu era dichisit. Ici-colo, câte un cuplu, fără nimic romantic însă. Îndrăgostiții și procopsiții erau după colț, la Café Society, unde învățau să danseze swing. În următorii douăzeci de ani, întreaga lume avea să stea în cluburi de la subsol ca acesta, ascultându-i pe soliștii antisociali explorându-și amărăciunea lăuntrică; însă în ultima noapte a anului 1937, dacă urmăreai un cvartet, era pentru că nu-ți puteai permite să vezi o orchestră întreagă sau pentru că nu aveai niciun motiv mai acătării să pășești în noul an.

Totul ni se părea foarte liniștitor.

Nu înțelegeam cu adevărat ce ascultăm, însă ne dădeam seama că lucrul acesta avea unele avantaje. Nu ne stârnea și nici nu ne spulbera speranțele. Avea un ritm oarecare și o pojghiță de sinceritate. Nu era decât o scuză ca să ne scoată din casă și tratam totul ca atare,

limitându-ne la niște pantofi fără toc și la rochii negre, simple. Totuși, n-am putut să nu bag de seamă că Eve își pusese pe dedesubt cea mai scumpă dintre lenjeriile ei șterpelite.

Eve Ross…

Eve era una dintre acele frumuseți surprinzătoare din Vestul Mijlociu al Statelor Unite.

La New York, toată lumea zice că femeile cele mai seducătoare din oraș vin cu avionul de la Paris sau de la Milano. Însă acestea sunt doar o minoritate. Un card mult mai numeros aterizează din statele robuste care încep cu litera I – cum ar fi Iowa, Indiana și Illinois. Crescute cu porția ideală de aer curat, în hârjoneală și ignoranță, aceste blonde primitive, plecate din lanurile de porumb, sunt ca niște steluțe cu mâini și cu picioare. În fiecare dimineață, pe la începutul primăverii, vezi câte una dintre ele cum o șterge din cerdac, cu un sendviș împachetat în celofan, gata să facă semn primului autobuz Greyhound spre Manhattan – orașul acesta în care orice lucru frumos e primit și măsurat și, chiar dacă nu-I adoptat imediat, măcar va fi probat pe toate părțile.

Unul dintre marile avantaje pe care le aveau fetele din Vestul Mijlociu era că nu le puteai deosebi. Îți dădeai seama imediat dacă o newyorkeză e bogată sau săracă. La fel, în cazul celor din Boston. Le dădeau de gol accentul și comportamentul. Însă, pentru un newyorkez, fetele din Vestul Mijlociu arătau și vorbeau toate la fel. Bineînțeles, făceau parte din diverse medii, fuseseră educate în case și școli diferite, însă păstrau destul din acea modestie a locului, încât starea lor material și avantajele de care se bucurau rămâneau obscure pentru noi. Sau, poate, diferențele dintre ele (ușor de detectat în Des Moines) erau estompate, pur și simplu, de păturile noastre socioeconomice – formațiunea aceea glaciară cu mii de straturi, care se întinde de la ghena din Bowery la un apartament de lux din Paradis. În orice caz, pentru noi erau toate ca niște țărănci: imaculate, cu ochii mari și cu frică de Dumnezeu, chiar dacă nu tocmai ferite de păcat.

Eve venea de undeva de pe treapta economică superioară din Indiana. Tatăl ei era condus la birou cu automobilul companiei, iar ea mânca la micul dejun biscuiți făcuți în casă de o negresă pe nume Sadie. Urmase timp de doi ani cursurile unui pension pentru domnișoare și își petrecuse o vară întreagă în Elveția, ca să învețe franceza, cică. Dar, dacă intrai într-un bar și o vedeai pentru prima oară, nu-ți dădeai seama dacă era o țărăncuță împănată cu porumb la vânătoare de zestre sau vreo milionară pusă să tragă o beție. Nu puteai să spui decât că era o frumusețe autentică. Iar astfel te puteai apropia mult mai ușor de ea.

Era, fără dar și poate, o blondă naturală. Părul ei, de culoarea nisipului vara, devenea auriu toamna, parcă de dorul lanurilor de grâu de acasă. Avea trăsături fine, ochi albaștri și gropițe perfect conturate, de parcă i se vârâseră niște sârmulițe în obraji care se tensionau în momentul când zâmbea. E drept, nu avea decât puțin peste un metru șaizeci înălțime, dar știa să danseze în pantofi cu tocuri de cinci centimetri – și să și-i azvârle din picioare imediat ce ți se așeza în poală.

Spre lauda ei, Eve chiar încerca marea cu degetul la New York. Sosise aici în 1936, cu destui bani de la tata ca să-și închirieze o cameră la pensiunea domnișoarei Martingale și cu destulă influență ca să obțină o slujbă de asistentă de marketing la Pembroke Press, unde promova toate cărțile de care se ferise cu sârg în timpul școlii. În a doua seară la pensiune, și-a răsturnat farfuria în timp ce se așeza la masă, iar spaghetele mi-au aterizat direct în poală. Domnișoara Martingale a zis că pata iese cel mai bine dacă o înmoi în vin alb. Așa că a adus o sticlă de Chablis de gătit din bucătărie și ne-a trimis la baie. Am dat cu un pic de vin pe fustă și am băut restul, sprijinite cu spatele de ușă.

De îndată ce Eve și-a primit primul cec de salariu, a renunțat la cameră și n-a mai folosit contul tatălui ei. După câteva luni de independență, tati i-a trimis un plic cu cincizeci de bancnote de câte zece dolari și cu un bilețel drăgălaș în care îi scria cât era de mândru de ea. Eve i-a trimis banii înapoi, de parc-ar fi fost infectați cu TBC.

— Accept orice cu dragă inimă, a zis ea, dar nu să stau sub papuc.

Așa că am strâns amândouă cureaua. Mâncam până la ultima firimitură la micul dejun, la pensiune, și făceam foamea la prânz. Făceam schimb de haine cu fetele de pe palier. Ne tundeam una pe cealaltă. Vineri seara, îi lăsam pe băieții pe care n-aveam niciun gând să-i sărutăm să ne cumpere de băut, iar pentru o cină îi sărutam pe câțiva, fără intenția de-a repeta operațiunea. Câteodată, în zilele ploioase de miercuri, când Bendel era ticsit de nevestele mahărilor, Eve își punea fusta ei cea mai bună și taiorul, lua liftul până la etajul doi și își vâra ciorapi de mătase în chiloți. Iar când întârziam cu chiria, se întrecea pe sine: se posta la ușa domnișoarei Martingale și vărsa lacrimi nesărate, de ziceai că se revărsaseră Marile Lacuri.

În ajunul acelui nou an, ne-am început seara cu planul de a trage de cei trei dolari pe care îi aveam cât se putea de mult. N-aveam de gând să ne complicăm cu băieți. Își încercaseră o groază norocul cu noi în 1937 și nu aveam de gând să ne irosim ultimele ore ale anului cu toți întârziații. Urma să ne proptim în barul acela de două parale, unde muzica era luată în serios îndeajuns cât două fete frumoase să nu fie deranjate și unde ginul era destul de ieftin cât să ne permitem câte un martini pe oră. Ne gândeam să fumăm ceva mai mult decât ne-ar fi permis societatea manierată. Și, odată ce treceam de ceremonia de la miezul nopții, aveam de gând să ne ducem la un bufet ucrainean de pe Second Avenue, unde specialitățile erau cafeaua, ouăle și pâinea prăjită, la cincisprezece cenți.

Numai că pe la vreo nouă și jumătate băuserăm ginul de ora unsprezece. Iar la zece, ouăle și pâinea prăjită. Mai aveam împreună patru monede de cinci cenți și nu mâncaserăm nimic. Era momentul să începem să improvizăm. Eve îi făcea ochi dulci basistului. Era un hobby al ei. Îi plăcea să clipească des din gene spre muzicanți în timp ce-și interpretau melodiile și să le ceară țigări în pauze. Basistul acela era cu siguranță neobișnuit de atrăgător, așa cum sunt majoritatea creolilor, însă era atât de absorbit de propria muzică, încât arunca ocheade tavanului. Numai o minune dumnezeiască ar mai fi putut- o face pe Eve să-i atragă atenția. Am încercat s-o conving să flirteze cu barmanul, însă nu era în stare să gândească. N-a făcut decât să-și aprindă o țigară și să arunce chibritul peste umăr, ca să aibă noroc. Va trebui, mi-am zis eu, să ne găsim curând un bun samaritean, altfel o să ne holbăm și noi la tavanul de tinichea.

Și fix atunci a intrat el în club.

Eve l-a zărit prima. Și-a dezlipit privirile de scenă ca să zică ceva și l-a reperat peste umărul meu. Mi-a dat un șut în fluierul piciorului și-a făcut semn cu capul în direcția lui. M-am întors cu scaun cu tot.

Arăta superb. Drept, la vreun metru optzeci, în costum negru cu cravată, cu paltonul pe braț, avea părul castaniu, ochii albaștri, regali, și bujori în obrăjori în formă de stea. Parcă-l vedeai pe strămoșul lui la cârma vasului Mayflower – privind înflăcărat în zare, cu pletele ușor ondulate de aerul sărat al mării.

— Prima, zise Eve.

Bărbatul miji ochii ca să se familiarizeze cu semiîntunericul, apoi cercetă mulțimea din cadrul ușii. Era limpede că venise ca să se vadă cu cineva și păru ușor dezamăgit în momentul în care își dădu seama că cei pe care îi căuta nu erau acolo. Când se așeză la masa de lângă noi, mai trecu o dată în revistă întreaga încăpere, apoi dintr-o singură mișcare îi făcu semn chelneriței și își așeză paltonul pe spătarul unui scaun.

Era o haină frumoasă. La culoare, cașmirul semăna cu părul de cămilă, numai că era ceva mai pal, precum pielea basistului, și era impecabil, de parcă tocmai venise de la croitor. Trebuie să fi costat vreo cinci sute de dolari. Poate mai mult. Eve nu-și putea lua ochii de la el.

Chelnerița se apropie ca o pisică de colțul canapelei. O clipă, mi-a trecut prin minte c-o să-și arcuiască spinarea și-o să-și înfigă ghearele în cămașa lui. Când îi luă comanda, se depărtă un pic, apoi se aplecă din talie, ca să i se poată uita pe sub bluză. El păru să nu observe.

Pe un ton prietenos și politicos totodată, arătându-I chelneriței ceva mai multă deferență decât merita, ceru un pahar cu scotch. Apoi se lăsă iar pe spate și contemplă încăperea. Însă, când își mută privirile de la bar, la formația muzicală, o zări pe Eve cu coada ochiului. Ea se holba încă la haina lui. Roși. Fusese atât de preocupat să cerceteze încăperea și să-i facă semn chelneriței, încât nu-și dăduse seama că-și pusese paltonul peste spătarul unui scaun de la masa noastră.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.