Geralt: vrăjitor, luptător, vânător, protector.
Geralt, faimosul Witcher din seria omonimă a lui Andrjez Sapkowski, din jocul video și din serialul Netflix de neratat.
Înainte ca destinul său să fie legat de al lui Ciri și să pornească în aventura incredibilă din seria de romane Witcher, Geralt era deja o legendă, misteriosul luptător, etern încruntat, cu un simț al umorului la fel de tăios ca lama unui cuțit, de la care oamenii de rând sau regii cereau ajutor.
Dar ce e Geralt fără armele sale? Cu ce va lupta când rămâne fără sigilii magice, poțiuni și armele cu care se mândrește orice vrăjitor: o sabie de oțel și una de argint?
În Anotimpul furtunilor, vrăjitorul se confruntă cu intrigi și monștri fără acele arme, recurgând la instinctul său de supraviețuire, la cei câțiva tovarăși sau, pur și simplu, la șiretenie, alături de nelipsitul Jaskier, o magiciană seducătoare și regi cu agende ascunse.
Iar lumea va avea nevoie întotdeauna de oameni ca Geralt, pentru că:
Atâta timp cât există întuneric, vom avea nevoie de vrăjitori. Și întunericul încă există!
Geralt a tăcut mult timp, cu fața într-o parte. În cele din urmă s-a întors spre ea. Și a zâmbit.
— Întunericul încă există. În ciuda progreselor înregistrare, destinate, așa cum ni s-a insuflat, să aducă lumină, să elimine amenințările și să alunge temerile. Până în prezent, progresele n-au avut prea mult succes în această privință. Până acum, progresele au încercat doar să ne convingă că întunericul nu este altceva decât o prejudecată care estompează lumina, că n-avem de ce să ne temem. Dar nu este adevărat. Avem de ce să ne temem. Pentru că întunericul va exista întotdeauna, întotdeauna. Iar, în întuneric, Răul se va dezlănțui întotdeauna, întunericul va ascunde întotdeauna creaturi cu colți și gheare, crime și sânge. Și va fi întotdeauna nevoie de vrăjitori. Fie ca ei să apară mereu acolo unde este nevoie de ei. Acolo unde sunt chemați să ajute. Să fugă unde sunt chemați, cu spada în mână. Spada a cărei strălucire va străpunge întunericul, a cărei lumină va destrăma întunericul. Un basm frumos, nu-i așa? Și cu un final fericit, așa cum se cuvine în toate basmele.
Citește un fragment de la începutul volumului „Anotimpul furtunilor” ca să reintri în atmosfera Witcher înainte de sezonul al doilea al serialului Netflix:
Cârciuma sau – așa cum declara semnul – hanul „Natura Rerum“ se afla într-o clădire nu prea mare, dar de bun-gust, făcută din lemn de cedru, cu un acoperiș abrupt, din care se înălța un horn înalt. Partea din față a clădirii era înfrumusețată de un pridvor către care duceau câteva trepte, flancate de aloe cu frunze late, în vase de lemn. Dinspre cârciumă veneau mirosuri de mâncare gătită, în principal de carne friptă pe grătar. Mirosurile erau atât de îmbietoare, încât vrăjitorului i s-a părut brusc că „Natura Rerum“ era chiar Edenul, o grădină a desfătărilor, o insulă a fericirii, un refugiu al celor binecuvântați, în care curgeau lapte și miere. Curând s-a dovedit că Edenul în cauză, ca orice Eden, de altfel, era păzit. Avea propriul său cerber, un gardian cu o spadă în flăcări. Geralt a avut ocazia să-l observe în acțiune. Chiar în fața ochilor lui, cerberul, un flăcău scund, dar având o constituție robustă, alunga din grădina desfătărilor pământești un tânăr pirpiriu. Acesta protesta, țipa și gesticula, ceea ce l-a enervat în mod vădit pe cerber.
— Nu ai voie să intri, Muus. Este interzis cu desăvârșire. Și o știi și tu prea bine. Așa că șterge-o de-aici. A doua oară nu-ți mai spun.
Tânărul s-a îndepărtat pe scări suficient de repede pentru a evita să fie împins. Era, așa cum observase și Geralt, un bărbat care chelise prematur: părul său lung și subțire, blond, de-abia îi creștea pe marginea capului, ceea ce îi dădea un aspect destul de hidos.
— Să te ia naiba cu interdicția ta! a strigat tânărul de la o distanță sigură. N-am nevoie de niciun fel de favoare! Nu sunteți singurii, mă duc la concurență! Pușlamalelor! Parveniților! Aveți firma poleită cu aur, dar ciubotele vi-s pline de bălegar! Și asta și însemnați pentru mine: bălegar și nimic altceva! Iar bălegarul va fi întotdeauna bălegar!
Geralt o cam băgase pe mânecă. Tânărul chel, deși hidos arăta impunător, poate nu prea înstărit, dar totuși elegant. Așadar, dacă eleganța ar fi fost criteriul de judecată…
— Da’ ’mneata un’ te duci, dacă nu te superi?
Vocea înghețată a cerberului i-a întrerupt firul gândurilor. Și i-a confirmat temerile.
— Ăsta-i un local exclusivist, a continuat cerberul, blocându-i trecerea. Înțelegi ce înseamnă vorba asta? E ca și cum ai spune că-i închis. Pentru unii.
— Și de ce pentru mine?
— Haina nu-l face pe om.
Cerberul, care era cu doi pași mai sus decât vrăjitorul, putea să-l privească pe acesta de sus.
— Ești, străine, infirmarea vie a acestei ziceri din popor. Nu te prea aranjează hainele. S-ar putea să ai alte obiecte ascunse care să te aranjeze, da’ eu nu mă bag, că nu-i treaba mea. Îți repet că ăsta-i un local exclusivist. Aici nu tolerăm pe nimeni îmbrăcat în bandit. Nici înarmat.
— Nu sunt înarmat.
— Da’ arăți ca și cum ai fi. Așadar, fii bun ’mneata și fă pași în altă parte.
— Vezi că întreci măsura, Tarp.
Un bărbat negricios într-un caftan de catifea s-a ivit în ușa localului. Avea sprâncene stufoase, o privire pătrunzătoare și un nas de vultur. Și destul de mare.
— Pesemne că nu știi cu cine ai de-a face, l-a informat nasul de vultur pe cerber. Nu știi cine a venit să ne viziteze.
Tăcerea prelungită a cerberului demonstra că într-adevăr nu știa.
— Geralt din Rivia. Vrăjitorul. Vestit pentru că ocroteşte oamenii și le salvează viețile. Așa cum a dovedit acum o săptămână, aici, în vecinătatea noastră, în Ansegis, unde a salvat o femeie și pe fiica ei. Sau în urmă cu câteva luni, la Cizmar, despre care a vuit tot orașul, când a ucis o leucrotă antropofagă, în timp ce el însuși a fost rănit. Cum aș putea să-l împiedic să intre în hanul meu pe cineva care se dedică trup și suflet unei sarcini atât de nobile? Dimpotrivă, mă bucur nespus de un astfel de oaspete. Și sunt onorat că a dorit să ne calce pragul. Jupâne Geralt, hanul „Natura Rerum“ îți urează bun venit! Sunt Febus Ravenga, proprietarul acestui umil local.
Masa la care l-a așezat șeful de sală era acoperită cu o față de masă. Toate mesele din „Natura Rerum“, cele mai multe ocupate, erau acoperite cu fețe de masă. Geralt nu-și mai amintea când fusese ultima dată când văzuse fețe de masă într-un han.
Deși îl rodea curiozitatea, s-a abținut să se uite în jur, pentru a nu arăta ca un provincial sau ca un amărât. Cu toate acestea, o privire discretă i-a dezvăluit un decor modest, dar de bun-gust și cochet. Cochetă, cu toate că nu în întregime de bun-gust, era și clientela, care, în opinia lui Geralt, era formată în mare parte din negustori și meșteșugari. Erau căpitani de nave, arși de soare și bărboși. Nu lipseau nici nobilii, în haine pestrițe. Mirosul care invada încăperea era, de asemenea, plăcut și rafinat, mirosea a carne friptă, usturoi, chimen și a bani.
Se simțea privit. Simțurile lui vrăjitorești îl puneau imediat în gardă de fiecare dată când era observat. A aruncat o privire discretă cu coada ochiului. Observatoarea, la fel de discretă, care ar fi trecut neobservată de un simplu muritor, era o tânără femeie cu părul roșcat, ca de vulpe. Se prefăcea complet absorbită de mâncare, un fel care părea delicios și al cărui miros îmbietor îi ajungea la nări chiar și de la distanță. Limbajul trupului nu lăsa loc de îndoială. Cel puțin, nu vrăjitorului. Ar fi pariat că era o magiciană.
Ce pregătire mai bună pentru sezonul al doilea decât noul volum din seria Witcher?
