Nemira invită publicul larg la o serie de evenimente relaxante și faine, pentru a marca lansarea primelor două titluri de non-ficțiune din imprintul n’autor. Ne vedem afară, pe lângă librăriile Cărturești, în Iași, Chișinău, București, Ploiești, Brașov, Cluj și Timișoara, în perioada 18 – 28 septembrie, să ne bucurăm împreună de scrierile autorilor români contemporani!

Până când ne vedem în cele 7 orașe din țară, puteți citi un mini-interviu cu scriitoarea Raluca Nagy, în care vorbește în avanpremieră despre cea de-a treia carte a sa, debutul în non-ficțiune creativă, și despre povestea ei Nemira.

Care e primul lucru pe care ai vrea să-l știe cineva despre noua ta carte?

Că este, înainte de toate celelalte lucruri din ea, o carte despre memorie. Și că nu mi-a fost ușor să scriu non-ficțiune.

Cum a fost experiența scrierii, respectiv a trecerii de la ficțiune la non-ficțiune? Sigur că, fiind antropologă, ai scris de-a lungul timpului numeroase texte non-ficționale, însă, în cazul acesta, este vorba despre un debut în non-ficțiune creativă, un memoir.

Scrierea a fost fragmentată, nu mi-am propus niciodată să scriu o carte de non-ficțiune. Era pandemie, uneori lockdown, am început să scriu diverse texte despre Vietnam și, din aproape în aproape, am ajuns la un volum. Structura lui s-a schimbat radical în timpul Rezidenței Cărturești de la Țibănești, din iunie 2022. Mă bucur că ai adus în discuție meseria mea, pentru că nu o dată mi-a trecut prin cap că, dacă asta înseamnă să scrii non-ficțiune, mai bine scriu antropologie… Nu-mi dau seama încă dacă e un (sub)gen care mă atrage la fel de mult ca ficțiunea; în orice caz, experiența a fost o provocare și un test al răbdării, iar asta contează pentru mine la fel de mult ca faptul că și această carte a fost, până la urmă, exact cum și despre ce a vrut ea să fie.

Ce relevanță are pentru tine faptul că volumul tău, împreună cu cel al Ioanei Burtea, marchează transformarea în imprint a n’autor, dar și lansarea colecției de non-ficțiune românească?

Sunt foarte recunoscătoare pentru încă o sincronicitate, au fost atât de multe de la începutul poveștii mele cu Nemira; poate acum simt un fel de (mică) responsabilitate, dar lucrurile sunt mereu mult mai ușoare în echipă, iar pentru asta îi mulțumesc lui Eli Bădică (sunt convinsă că știe exact ce face), Ioanei și tuturor celor(lalți) implicați.