Dacă ne-ar ruga cineva să ne spunem povestea propriei vieți, oare cum am începe? Cum am depăna firul amintirilor și cum am face tranziția către prezent? Și oare ne-ar asculta cineva istoria?

Georgina Harding, autoare de origine britanică, a reușit ceea ce puțini autori au mai putut până acum: să plaseze acțiunea unei povești într-un timp și într-un loc familiar nouă, românilor, cu adânci rădăcini emoționale și culturale. Nu cu mult timp în urmă, cartea Pictorul fără glas, de Georgina Harding, a fost lansată de Editura Nemira sub auspiciile unui fenomen literar destul de rar. Un roman a cărui poveste se petrece chiar în România, în perioada interbelică, văzută de un autor străin, nu este un lucru mic, cu atât mai mult cu cât autoarea nu a exploatat elementele tipice pe care țara noastră le oferă în general scriitorilor de ficțiune.

Augustin, protagonistul romanului Pictorul fără glas, are o poveste prea tulburătoare, prea plină de emoție, pentru a nu o asculta până la capăt. România, începutul anilor ’50. Pe treptele unui spital este găsit un bărbat fără nume. Surd și mut, necunoscutul începe să comunice numai când Safta, o asistentă medicală, îi aduce hârtie și un creion cu care să deseneze. Încet, chinuitor, amintirile încep să se aștearnă pe foi. Iar amintirile lui sunt și amintirile Saftei, pentru că străinul este Augustin, fiul bucătăresei de la conacul pe care l-a avut odinioară familia Saftei. De aici încolo, urmează o poveste despre identitate, despre adaptarea la lumile ce par să dispară și să se nască, este o poveste despre prietenie, regăsire și iubire, deși nu este un roman de dragoste.

Imaginați-vă cum ar fi să nu puteți comunica decât prin desene. Imaginați-vă cum ar fi ca tot ce gândiți, simțiți, vă doriți, iubiți și urâți, să fie transpuse cu creionul pe hârtie. Imaginați-vă lumea într-o liniște totală, compusă numai din linii fugare.

Georgina Harding și-a asumat rolul de ”voce” mută a lui Augustin, pe care ne-o oferă într-o bogăție de imagini vizuale ce se ridică la nivelul unor opere de artă.

Autoarea britanică a construit o Românie în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cuprinzând momente dinainte, din timpul și de după conflagrație, pe fondul căreia a plasat cele două personaje centrale, Augustin și Safta, într-un tablou aflat într-o continuă și fluidă mișcare, în care cuvintele capătă contur de grafit, în care sufletul se aude mai puternic decât vocea, în care lirismul se împletește cu realitatea dureroasă a unor vremuri ce și-au pus amprenta pe veci în conștiința noastră.

Citeşte continuarea pe Cosmopolitan.ro.

Autor: Andreea Sterea