Aşa nu se mai poate. Asta e un pic prea mult.

Da, cu tine vorbesc cititorule. Trebuie să ne adunăm toţi, cei care mai suntem neatinşi de nenorocirea care s-a abătut peste noi. Să ne adunăm şi – toţi ca unul – să le spunem că mai multe nu vom îndura. Că a venit vremea să ne strigăm libertatea mai puternic ca niciodată şi dacă ne va fi şi acum refuzată – nu ne mai rămâne altă soluţie decât să o luăm cu forţa. Pentru că nicicând în istoria lumii oamenii nu şi-au afirmat independenţa în alt fel.

Prin minte îmi fulgeră imagini: suliţa străpungând trupul lui Rue în arenă, Gale atârnând fără cunoştinţă de stâlpul de biciuire, ţinutul pustiit de acasă, presărat cu cadavre. Şi pentru ce? Pentru ce? Pe măsură ce mi se înfierbântă sângele, îmi amintesc alte lucruri. Prima mea privire asupra revoltei din Districtul 8. Învingătorii ţinându-se de mâini în noaptea dinaintea Jubileului Pacificării. Săgeata pe care-am tras-o în câmpul de forţă din Arenă, ceea ce n-a fost un accident. Tăria cu care mi-am dorit să se-mplânte adânc în inima duşmanului meu.

În numai câteva zile vom face pământul ăsta să ardă. Vă jur.