Un nou roman de Joe Abercrombie, o poveste din universul seriei bestseller PRIMA LEGE.

Trei bărbați. O bătălie. Niciun erou.

Se spune că Dow cel Negru a omorât mai mulți oameni decât iarna aprigă și că și-a făcut drum spre tronul Nordului pe un deal de cranii. Regele Uniunii, un vecin tot mai invidios, nu se poate uita indiferent cum ajunge tot mai puternic. S-au dat ordinele, iar armatele se târăsc deja prin noroi, la miazănoapte.

Mii de oameni se îndreaptă spre un cerc uitat de pietre, pe un deal oarecare, într-o vale fără nume, cu o mulțime de metale foarte ascuțite la brâu.

„Imaginați-vă Stăpânul inelelor regizat de Kurosawa!”

Wall Street Journal

 „Eroi e despre duplicitatea războiului și a oamenilor corupți, însetați de mai multă putere; sângeros și violent, dar niciodată gratuit, plin de momente de umor negru, caracterizări puternice ale personajelor și multe idei înțelepte despre slăbiciunea rasei umane. Genial!” 

The Guardian

---

Fragment în avanpremieră

MODELUL DE CĂPĂTÂI

– Un ofiţer ar trebui să comande călare, nu-i aşa, Gorst? Cel mai potrivit loc pentru un cartier general e şaua! Jalenhorm mângâie cu afecţiune gâtul magnificului cal sur, apoi se aplecă înainte fără să aştepte răspuns ca să urle la un mesager cu faţa plină de pete roşii.

– Spune-i căpitanului că trebuie să elibereze drumul prin orice mijloace! Să elibereze drumul şi să-i pună în mişcare. Hai, degrabă, flăcău, căci mareşalul Kroy vrea ca divizia să se mişte spre nord.

Se învârti în loc şi strigă peste celălalt umăr.

– Viteză, domnilor, viteză! Spre Carleon! Spre victorie!

Jalenhorm arăta cu siguranţă ca un erou cuceritor. Incredibil de tânăr pentru a comanda o divizie şi cu un zâmbet care îţi spunea că e pregătit pentru absolut orice. Îmbrăcat cu o admirabilă lipsă de pretenţii, într-o uniformă prăfuită de soldat, şi cu o postură în şa vizibil comodă, de parcă ar fi stat în fotoliul preferat. Dacă ar fi fost pe jumătate la fel de bun şi ca tactician, l-ar fi pus de mult timp pe Dow cel Negru în lanţuri şi l-ar fi plimbat ca ostatic pe străzile din Adua. Dar Jalenhorm nu e aşa, iar noi încă

n-am pus laba pe Dow.

Alcătuind un grup cu formă veşnic schimbătoare de ofiţeri, adjutanţi, subofiţeri şi chiar şi un gornist ce nu atinsese vârsta adolesecenţei se târau nerăbdători alături de alaiul generalului, precum nişte viespi după un măr putred, luptându-se să-i atragă atenţia capricioasă, năpustindu-se, înghiontindu-se şi zbierând unul la altul fără prea multă demnitate. În tot acest timp, Jalenhorm însuşi lătra serii de replici, întrebări şi ordine care mai de care mai contradictorii şi mai confuze, piperate uneori cu aforisme despre viaţă.

– La dreapta, la dreapta, desigur! îi striga unui ofiţer.

– Spune-i să nu-şi facă griji, îngrijorarea nu rezolvă nimic! Îi zicea altuia.

– Să se mişte. Mareşalul Kroy îi vrea pe toţi în mişcare până la ora prânzului!

Mulţi soldaţi de infanterie epuizaţi fuseseră obligaţi să se dea la o parte din drum, să se uite cum trec ofiţerii în galop, pentru ca mai apoi să înghită praful rămas în urmă.

– Vită, atunci, urlă Jalenhorm cu un gest regal, sau berbecuţ, orice, avem alte treburi mai importante! Veniţi cu mine sus, pe deal, domnule colonel Gorst? Se zice că peisajul văzut de la Eroi e nemaipomenit. Doar sunteţi observatorul Maiestăţii Sale, nu?

Sunt prostul Maiestăţii Sale. Cam tot atât cât tine.

– Da, domnule general.

Jalenhorm deja se făcuse nevăzut, părăsind drumul şi pornind peste prundişul ce ducea la mlaştini, răspândind pietrişul în toate direcţiile. Paraziţii lui se chinuiră să-l urmeze, repezindu-se în apă, stropind un grup de oameni împovăraţi care traversau cu greutate râul în sens opus, cufundaţi până la brâu. Dealul se ridica din câmpurile îndepărtate, un con uriaş şi verde, cu forme atât de regulate, încât părea artificial. Cercul de pietre înalte pe care nordicii le numeau Eroii se ivea din platoul superior, flancat în dreapta de un cerc mai mic, iar în stânga, de o stâncă ascuţită ca un ac.

Pe malul îndepărtat creşteau livezi. Pomi răsuciţi, grei de mere date în pârg, petice de iarbă dedesubt, acoperite cu fructe putrezite pe jumătate. Jalenhorm se aplecă să ia un măr de pe o ramură mai joasă şi muşcă fericit din el.

– Scârbos!

Se cutremură şi scuipă.

– Bun de fiertură, bănuiesc.

– Domnule general Jalenhorm! strigă un mesager rămas aproape fără glas, biciuindu-şi calul să îngenuncheze, puţin mai jos de şirul de meri.

– Vorbeşte, omule!

Nici nu-şi încetinise galopul.

– Maiorul Kalf este la podul vechi, cu două companii ale Regimentului 14. Se întreabă dacă ar trebui să înainteze până la o fermă din apropiere, unde să stabilească un perimetru…

– Categoric! Înainte. Ne trebuie spaţiu de manevră. Unde îi sunt celelalte companii?

Mesagerul deja salutase şi pornise în galop spre vest. Jalenhorm se încruntă spre oamenii săi.

– Celelalte companii ale maiorului Kalf? Unde e restul Regimentului 14?

Razele de soare alunecară peste chipurile lor nedumerite. Un ofiţer deschise gura, dar nu spuse nimic. Un altul ridică din umeri.

– Pesemne că e reţinut în Adwein, domnule, lucrurile sunt destul de confuze pe drumurile înguste…

Un alt mesager îl întrerupse, venind pe un cal cu şa din piele, din cealaltă direcţie.

– Domnule! Colonelul Vinkler doreşte să ştie dacă ar trebui să-i scoată pe locuitorii oraşului Osrung din casele lor şi să le ocupe…

– Nu, nu, cum să-i scoată? Nu!

– Domnule!

Tânărul îşi tot îndemna calul de colo până colo.

– Aşteaptă! Da, să-i scoată. Să ocupe casele. Aşteaptă! Nu. Nu. Inima sau raţiunea, domnule colonel Gorst? Inima şi raţiunea, ce ziceţi? Ce părere aveţi?

Cred că prietenia ta apropiată cu regele ţi-a adus o promovare mult peste rangul la care ai fi dovedit ceva eficienţă. Cred că ai fi fost un locotenent excelent, un căpitan aşa şi-aşa, un maior mediocre şi un colonel jalnic, dar ca general eşti de-a dreptul un pericol. Şi cred că tu ştii asta şi îţi lipseşte încrederea, iar asta te face să te porţi, în mod paradoxal, ca şi cum ai avea prea multă. Cred că iei decizii fără să gândeşti mai deloc, pe unele le abandonezi aiurea şi te încăpăţânezi în privinţa altora, în ciuda oricăror argumente, considerând că, dacă te răzgândeşti, ar fi un semn de slăbiciune. Şi mai cred că pierzi vremea cu detalii care ar putea fi lăsate subordonaţilor tăi, te temi să te ocupi de probleme mai serioase, iar asta îi face pe subordonaţii tăi să te sufoce cu decizii pentru orice flecuşteţ, pe care mai apoi le pui în practică de mântuială. Cred că eşti un bărbat decent, cinstit şi curajos. Şi mai cred că eşti tâmpit.

– Inimă şi raţiune, spuse Gorst.

Jalenhorm se lumină la faţă. Mesagerul îşi luase tălpăşiţa deja, probabil ca să-i câştige pe oamenii din Osrung de partea cauzei Uniunii, lăsându-i să-şi păstreze casele. Restul ofiţerilor apărură din umbra merilor, învăluiţi de căldura soarelui, costişa înverzită întinzându-se deasupra lor.

– Cu mine, băieţi, cu mine!

Jalenhorm îşi îndemnă calul să urce în goană pe deal, păstrându-şi, fără niciun efort, un echilibru perfect în şa, în timp ce însoţitorii lui se chinuiau să ţină pasul cu el. Un căpitan cu început de chelie aproape că zbură de pe cal când o creangă mai joasă îl nimeri direct în cap.

Un vechi zid de piatră încercuia dealul, nu departe de culme, sufocat de buruieni, nu mai înalt de un metru sau doi pe alocuri. Unul dintre tinerii stegari mai înflăcăraţi încercă să se dea mare sărind peste el, dar calul său se sperie şi aproape că îl azvârli din şa.

O metaforă cât se poate de potrivită pentru implicarea de până acum a Uniunii în Nord – multă înfumurare care sfârşeşte în moment stânjenitoare.

Jalenhorm şi ofiţerii său trecură în şir prin spărtura îngustă, pietrele antice din vârf înălţându-se tot mai ameninţătoare cu fiecare tropot deasupra lui Gorst şi restului alaiului, pe măsură ce toţi ajunseră pe culmea dealului.

Era aproape de zenit, soarele ardea cu putere, ceţurile dimineţii se risipiseră şi, cu excepţia unor nori groşi şi albi, ce aruncau umbre masive peste pădurile de la nord, valea se desfăşura scăldată într-o lumină aurie. Vântul unduia recoltele, pâraiele sclipeau, iar steagul Uniunii flutura mândru peste cel mai înalt turn din Osrung. La sud de râu, drumurile păreau înecate în praful miilor de bărbaţi care mărşăluiau. Strălucirea ocazională a metalului arăta unde se mişcau grupurile de soldaţi, infanteria, cavaleria, noii recruţi, apropiindu-se alene dinspre sud. Jalenhorm îşi oprise calul ca să studieze situaţia şi nu arătă prea încântat.

– Nu ne mişcăm suficient de repede, la naiba! Domnule maior!

– Da, domnule.

– Vreau să te duci la Adwein şi să vezi dacă îi poţi grăbi cumva. Avem nevoie de mai mulţi oameni aici, pe acest deal. Mai mulţi oameni în Osrung, de asemenea. Trebuie să-i facem să se mişte rapid.

– Da, domnule.

– Şi încă un lucru, domnule maior.

– Da, domnule.

Jalenhorm se îndreptă de spate şi deschise gura pentru o clipă.

– Nimic. Du-te!

Omul porni în direcţia greşită, îşi dădu seama de eroare şi coborî dealul pe unde veniseră.

Confuzia domnea pe cercul mare de iarbă din interiorul Eroilor. Caii fuseseră priponiţi de două dintre pietre, dar unul scăpase şi stârnise o mare dezordine, speriindu-i pe ceilalţi şi lovind cu copitele alarmant. Câţiva îngrijitori temători încercară cu disperare să-i apuce frâul. Stindardul Regimentului 6 atârna fleşcăit în centrul cercului, lângă un foc stins, unde, dominat de pietrele mohorâte care îl înconjurau din toate părţile, nu reuşea mai deloc să ridice moralul oamenilor.

Hai să acceptăm totuşi faptele, moralul meu oricum nu mai poate fi ridicat de nimic.

Două căruţe mici, care fuseseră târâte cumva în sus, pe deal, zăceau răsturnate într-o parte, iar conţinutul lor pestriţ – de la corturi, tigăi, până la unelte de fierărie sau o scândură de spălat rufe nouă-nouţă – se împrăştiase pe iarbă. Câţiva soldaţi scotoceau printre resturi, ca nişte jefuitori după pradă.

– Ce naiba faci, sergent? se răsti Jalenhorm, dând pinteni calului ca să înainteze.

Bărbatul îşi ridică privirea, vinovat că atrăsese atenţia unui general. Brusc, cei peste 20 de ofiţeri se uitară fix spre el şi omul înghiţi în sec.

Tweet