Cartea ideală pentru nopțile lungi de iarnă: O zi de decembrie, de Josie Silver. O poveste de dragoste despre un el și o ea, care se îndrăgostesc iremediabil într-o singură secundă. Dacă ți-au plăcut cărțile scrise de Jojo Moyes, Anna Todd, Lucy Diamond sau Nicholas Sparks, cu siguranță îi vei îndrăgi pe Laurie și Jack.

Tu crezi în dragoste la prima vedere?

O poveste de dragoste de neuitat între un bărbat și o femeie care timp de zece ani au toate șansele din lume, dar cumva le ratează pe toate. Până când…

Laurie e convinsă că dragostea la prima vedere e un mit. Dar, într-o zi de decembrie, printr-o ninsoare puternică, zărește un bărbat în autobuz și știe imediat că l-a găsit pe El.

Convinsă că e sortită să-l revadă, își petrece un an de zile căutându-l prin toate cafenelele din Londra. Nu îl găsește, în schimb îl reîntâlnește la o petrecere de Crăciun când cea mai bună prietenă i-l prezintă ca pe noul ei iubit. Jack, bărbatul din autobuz.

Urmează 10 ani de prietenie și șanse ratate, care demonstrează că drumul spre fericire are multe ocolișuri.

Fragment în avanpremieră:

21 decembrie

L AU R I E

Mă mir că toţi cei care merg cu mijloacele de transport în comun iarna nu mor pe capete de la invazia de microbi. În ultimele zece minute s-a tușit și s-a strănutat pe mine și, dacă femeia din faţă își scutură iar mătreaţa în dreptul meu, s-ar putea s-o stropesc cu restul de cafea călduţă pe care nu mai sunt în stare s-o beau fiindcă e plină de coji de la ea din cap.

Sunt atât de obosită, încât aș putea să adorm chiar aici, în autobuzul ăsta supraetajat, înghesuit, care se tot hurducăie. Mulţumesc cerului că am terminat lucrul de Crăciun, că nu știu dacă mintea sau corpul meu ar mai fi îndurat încă o tură la biroul recepţiei acelui hotel îngrozitor. Aproape că mă ia somnul, chiar și când ţin ochii deschiși. Plănuiesc ca, de îndată ce ajung mâine acasă și dau de familiaritatea nostalgică a căminului părinţilor, să hibernez până la anul. Călătoria asta ca într-un ralanti are ceva liniștitor, lăsând în urmă Londra pentru o pauză de viaţă rurală, potolită, din Midlands, în camera copilăriei mele, chiar dacă nu toate amintirile mele din copilărie sunt unele fericite. Chiar și cele mai unite familii au tragediile lor și, la drept vorbind, ale noastre s-au petrecut de timpuriu și ne-au rănit adânc. N-am să mai insist totuși, deoarece Crăciunul ar trebui să fie un timp al speranţei și al iubirii și, cel mai ademenitor în această clipă, un timp al somnului. Somnul interrupt de întrecerile de înfulecat laolaltă cu fratele meu, Daryl, și prietena lui, Anna, și toată gama de filme de prost-gust care rulează de Crăciun. Pentru că, nu-i așa?, cum ai putea să te saturi vreodată să vezi un tip nefericit stând afară în frig, ţinând în tăcere cartoane cu mesaje în care-I mărturisește soţiei celui mai bun prieten că inima lui frântă va bate mereu pentru ea? Deși ăsta-i romantism? Nu sunt convinsă. Adică este, într-un fel, cam siropos, însă totodată înseamnă să fii și prietenul cel mai de rahat de pe faţa pământului.

Eu nu mai îmi fac griji pentru germenii dinăuntru, pentru că sigur am ingerat îndeajuns de mulţi să mă omoare, așa că îmi sprijin fruntea de geamul aburit și mă uit cum Camden High Street se cufundă în

strălucirea luminiţelor de Crăciun, vitrinele luminate și ticsite deopotrivă, care vând flecușteţe, de la geci de piele până la suvenire kitschoase cu Londra. Este de-abia patru după-amiază și deja se înserează în oraș; nu mi se pare că astăzi a fost luminat îndeajuns.

Raţiunea îmi spune că ar trebui să-mi dau jos din păr nimbul demodat, de beteală, pe care vaca mea de șefă m-a pus să-l port, pentru că arăt ca și cum aș da probe pentru rolul îngerului Gavriil în piesa de teatru despre Nașterea Domnului din școala generală, însă descopăr că mi-e prea lene și chiar nu mă mai sinchisesc. Nici că-i pasă cuiva din acest autobuz; nici bărbatului transpirat, îmbrăcat în hanorac, de lângă mine, care ocupă mai mult decât jumătatea lui de scaun, în vreme ce aţipește citind ziarul de ieri, nici grupului de școlari care ţipă unii la alţii pe locurile din spate și, cu siguranţă, nici femeii cu mătreaţă din faţa mea, cu cerceii ei strălucitori, în formă de fulgi de nea. Bijuteriile ei sunt ca o ironie care nu trece neobservată; dacă aș fi fost mai afurisită, poate c-aș fi bătut-o pe umăr ca s-o informez că atrage atenţia asupra furtunii de mătreaţă pe care o depune ori de câte ori scutură din cap. Cu toate astea, nu-s o afurisită; sau poate că sunt una care tace mâlc. Nu suntem toţi așa?

Haide! îmi spun în sinea mea. Mișcă-te! Du-mă acasă! Deși „acasă“ are să fie un loc cam mohorât, având în vedere că Sarah, colega mea de apartament, s-a dus acasă să-și vadă părinţii. Încă o zi, pe urmă plec și eu, îmi tot reamintesc.

Autobuzul se hurducăie violent la o staţie de la capătul străzii și mă uit cum mai jos un șir de oameni se înghiontesc necontenit să coboare în același timp, în vreme ce alţii se străduiesc să urce, îmbrâncindu-se. Ca și cum s-ar afla la una dintre întrecerile acelea în care vor să vadă câţi oameni se pot înghesui într-un loc strâmt.

Observ un tip într-o rână pe unul dintre scaunele rabatabile din staţia de autobuz. Nu se poate să fie ăsta autobuzul pe care-l așteaptă, e prea cufundat în lectura cărţii cu copertă cartonată pe care o ţine în mâini. Îmi sare în ochi, căci pare să ignore înghesuiala și îmbrânceala care se petrec chiar sub nasul lui, ca unul dintre efectele alea speciale fanteziste din filme când cineva stă complet înlemnit și lumea se învârtește în jurul lui ca într-un calei doscop, ușor înceţoșat.

Nu-i văd faţa, doar vârful capului și părul de-un blond nisipiu, tuns ceva mai lung și lăsat să cadă într-o buclă când mai crește, îmi închipui. Este înfofolit într-un palton bleumarin petrecut, din bumbac, și un fular la gât, parcă lucrat de mână. E de prost-gust și neașteptat, în contrast cu armonia din restul ţinutei, căci poartă blugi închiși la culoare, mulaţi și bocanci și este cu totul absorbit de carte. Mă uit cu coada ochiului, îmi lungesc gâtul să văd ce citește, ștergând geamul aburit cu mâneca hainei ca să zăresc mai bine.

Nu știu dacă e de la mișcarea braţului meu pe geamul autobuzului sau de la scânteierile aruncate de cerceii femeii cu mătreaţă care i-au atras atenţia, dar el înalţă capul și clipește de câteva ori, concentrându-se la fereastra mea. La mine.

Ne holbăm unul la celălalt și nu-mi pot lua ochii de la el. Îmi simt buzele mișcându-se ca și cum sunt gata să zic ceva, Dumnezeu știe ce, când, dintr-odată, ca din senin, vreau să mă dau jos din autobuz. M-a năpădit dorinţa cumplită să ies, să ajung la el. Dar nu cobor. Nu mă clintesc, pentru că știu că n-am nici cea mai slabă șansă să trec de bărbatul în hanorac de lângă mine și să mă strecor prin înghesuiala din autobuz, înainte ca acesta s-o ia din loc. Așadar, mă hotărăsc în ultimul moment să stau ţintuită pe scaun și să încerc să-i transmit să se urce el, folosindu-mă numai de dorinţa arzătoare din privirea mea.

Nu e arătos ca un actor din filme și nu e nici măcar o frumuseţe perfectă în stil clasic, dar are o alură de licean răvășit și un șarm sincer, de „cine, eu?“, care mă fascinează. De unde stau, nu pot să-mi dau seama ce culoare au ochii lui. Aș zice verzi sau poate albaștri?

Și uite care-i treaba. Poate că-mi fac eu iluzii, dar sunt sigură că și pe el l-a lovit același trăsnet; ca și cum un fulger nevăzut ne-a adus, în mod inexplicabil, împreună. Ne recunoaștem; fără ocolișuri, șocul electric din ochii lui mari. Face un gest neîncrezător, ca și cum ar fi în sfârșit surprins, chestie pe care ai face-o în mod normal când ai da întâmplător peste un bun și vechi prieten, pe care nu l-ai mai văzut de un car de ani și nu-ţi vine a crede ochilor că este în faţa ta.

Este o privire de genul Hei, ce faci? Vai, Dumnezeule, tu ești! și Nu-mi vine să cred! Ce surpriză să dau peste tine aici! toate la un loc.

Scrutează din ochi mulţimea care se micșorează, tot așteptând să urce, și apoi pe mine, și este ca și cum aș putea să-i aud gândurile care-i dau năvală prin cap. Se întreabă dacă ar fi un gest nebunesc să se suie în autobuz, la ce mi-ar spune dacă între noi nu ar fi geamul și învălmășeala de călători, dacă ar părea un caraghios să urce treptele două câte două și să ajungă la mine.

Deloc, încerc să-i comunic. Nu, n-ai fi caraghios, nu te-aș lăsa eu. Doar suie-te în amărâtul ăsta de autobuz, hai! Se holbează la mine, apoi un zâmbet subţire i se furișează în colţul gurii mari, ca și cum nu și-l mai poate stăpâni. Și apoi îi zâmbesc și eu, aproape ameţită. Nici eu nu pot să mă stăpânesc.

Urcă în autobuz, te rog! Se foiește, ia o hotărâre pe neașteptate, închizând cartea și îndesând-o în rucsacul de la picioare, dintre glezne. Înaintează acum, eu îmi ţin răsuflarea și apăs cu palma geamul, făcându-I semn să se grăbească, dar ușile se închid șuierând stins și simt cum e eliberată frâna de mână.

Nu! Nu! Vai, Doamne, nici să nu îndrăznești să te miști din staţia asta! E Crăciunul! Îmi vine să strig, exact în clipa în care autobuzul intră în trafic și accelerează, iar el, trăgându-și sufletul, rămâne afară, în mijlocul drumului, uitându-se cum ne îndepărtăm. Văd în privirea lui cum se dă bătut și, pentru că este Crăciunul și tocmai m-am îndrăgostit fără speranţă de un străin într-o staţie de autobuz, îi trimit un sărut deznădăjduit și îmi sprijin fruntea de geam, privindu-l până dispare cu totul.

Atunci îmi dau seama. La dracu’! De ce n-am rupt o foaie din cartea nefericitului de lângă mine, să-i scriu ceva și apoi să i-o arăt? Aș fi putut s-o fac. Aș fi putut să-mi scriu numărul de telefon pe geamul aburit. Aș fi putut să întredeschid gemuleţul de sus și să-i strig cum mă cheamă și adresa sau orice altceva. Acum îmi trece prin minte un vârtej nebunesc de lucruri pe care aș fi putut sau ar fi trebuit să le fac și, cu toate astea, atunci niciunul dintre ele nu mi-a venit în gând, pentru că pur și simplu nu mi-am putut dezlipi ochii de la el.

Pentru spectatorii din afară, trebuie să fi fost un film mut, de un minut, demn de premiul Oscar.

De acum înainte, dacă mă întreabă cineva dacă m-am îndrăgostit vreodată la prima vedere, am să-i răspund că da, m-am îndrăgostit un minut glorios, pe 21 decembrie 2008.

2009

HOTĂ R Â R I  D E  A N U L  N O U

Am doar două hotărâri anul acesta, două mari și late, strălucite și geniale de-a dreptul:

1. Să-l găsesc pe el, pe băiatul meu din staţia de autobuz.
2. Să-mi găsesc primul meu job adevărat la o revistă.

La dracu’! Mai bine le-aș fi scris cu creionul, pentru că așa le-aș fi șters și le-aș fi schimbat. Ce mi-ar plăcea la modul ideal ar fi ca mai întâi să găsesc un post mișto la o revistă și pe urmă să dau nas în nas cu băiatul din autobuz într-o cafenea, în timp ce ţin în mână o gustare sănătoasă de prânz, pe care aș scăpa-o din greșeală, iar el și-ar ridica privirea și mi-ar spune: „Ah, tu ești! În sfârșit!“

Apoi am sări peste prânz și am da o raită prin parc, căci ne-a pierit pofta de mâncare, dar ne-am găsit dragostea vieţii.

Cam asta ar fi. Uraţi-mi baftă!

Citește mai departe aici.