Cartea care-ți va ține de cald iarna asta apare la Nemira, în colecția Damen Tango. O zi de decembrie, de Rosie Silver, a cucerit inimile a sute de mii de oameni deja, fiind tradusă în peste 20 de limbi și se anunță bestsellerul acestui final de an.

O poveste de dragoste de neuitat între un bărbat și o femeie care timp de zece ani au toate șansele din lume, dar cumva le ratează pe toate. Până când…

Laurie e convinsă că dragostea la prima vedere e un mit. Dar, într-o zi de decembrie, printr-o ninsoare puternică, zărește un bărbat în autobuz și știe imediat că l-a găsit pe El.

Convinsă că e sortită să-l revadă, își petrece un an de zile căutându-l prin toate cafenelele din Londra. Nu îl găsește, în schimb îl reîntâlnește la o petrecere de Crăciun când cea mai bună prietenă i-l prezintă ca pe noul ei iubit. Jack, bărbatul din autobuz.

Urmează 10 ani de prietenie și șanse ratate, care demonstrează că drumul spre fericire are multe ocolișuri.

 Un LOVE ACTUALLY în proză.

Bookseller

Josie Silver scrie cu o căldură atât de palpabilă încât personajele ei îți intră în suflet și rămân acolo mult după ce ai închis cartea.

Jill Santopolo

 

Fragment în avanpremieră:

Autobuzul se hurducăie violent la o staţie de la capătul străzii și mă uit cum mai jos un șir de oameni se înghiontesc necontenit să coboare în același timp, în vreme ce alţii se străduiesc să urce, îmbrâncindu-se. Ca și cum s-ar afla la una dintre întrecerile acelea în care vor să vadă câţi oameni se pot înghesui într-un loc strâmt.

Observ un tip într-o rână pe unul dintre scaunele rabatabile din staţia de autobuz. Nu se poate să fie ăsta autobuzul pe care-l așteaptă, e prea cufundat în lectura cărţii cu copertă cartonată pe care o ţine în mâini. Îmi sare în ochi, căci pare să ignore înghesuiala și îmbrânceala care se petrec chiar sub nasul lui, ca unul dintre efectele alea speciale fanteziste din filme când cineva stă complet înlemnit și lumea se învârtește în jurul lui ca într-un caleidoscop, ușor înceţoșat.

Nu-i văd faţa, doar vârful capului și părul de-un blond nisipiu, tuns ceva mai lung și lăsat să cadă într-o buclă când mai crește, îmi închipui. Este înfofolit într-un palton bleumarin petrecut, din bumbac, și un fular la gât, parcă lucrat de mână. E de prost-gust și neașteptat, în contrast cu armonia din restul ţinutei, căci poartă blugi închiși la culoare, mulaţi și bocanci și este cu totul absorbit de carte. Mă uit cu coada ochiului, îmi lungesc gâtul să văd ce citește, ștergând geamul aburit cu mâneca hainei ca să zăresc mai bine. Nu știu dacă e de la mișcarea braţului meu pe geamul autobuzului sau de la scânteierile aruncate de cerceii femeii cu mătreaţă care i-au atras atenţia, dar el înalţă capul și clipește de câteva ori, concentrându-se la fereastra mea. La mine.

Ne holbăm unul la celălalt și nu-mi pot lua ochii de la el. Îmi simt buzele mișcându-se ca și cum sunt gata să zic ceva, Dumnezeu știe ce, când, dintr-odată, ca din senin, vreau să mă dau jos din autobuz. M-a năpădit dorinţa cumplită să ies, să ajung la el. Dar nu cobor. Nu mă clintesc, pentru că știu că n-am nici cea mai slabă șansă să trec de bărbatul în hanorac de lângă mine și să mă strecor prin înghesuiala din autobuz, înainte ca acesta s-o ia din loc. Așadar, mă hotărăsc în ultimul moment să stau ţintuită pe scaun și să încerc să-i transmit să se urce el, folosindu-mă numai de dorinţa arzătoare din privirea mea.

Nu e arătos ca un actor din filme și nu e nici măcar o frumuseţe perfectă în stil clasic, dar are o alură de licean răvășit și un șarm sincer, de „cine, eu?“, care mă fascinează. De unde stau, nu pot să-mi dau seama ce culoare au ochii lui. Aș zice verzi sau poate albaștri? Și uite care-i treaba. Poate că-mi fac eu iluzii, dar sunt sigură că și pe el l-a lovit același trăsnet; ca și cum un fulger nevăzut ne-a adus, în mod inexplicabil, împreună. Ne recunoaștem; fără ocolișuri, șocul electric din ochii lui mari. Face un gest neîncrezător, ca și cum ar fi în sfârșit surprins, chestie pe care ai face-o în mod normal când ai da întâmplător peste un bun și vechi prieten, pe care nu l-ai mai văzut de un car de ani și nu-ţi vine a crede ochilor că este în faţa ta.

Este o privire de genul Hei, ce faci? Vai, Dumnezeule, tu ești! și Nu-mi vine să cred! Ce surpriză să dau peste tine aici! toate la un loc. Scrutează din ochi mulţimea care se micșorează, tot așteptând să urce, și apoi pe mine, și este ca și cum aș putea să-i aud gândurile care-I dau năvală prin cap. Se întreabă dacă ar fi un gest nebunesc să se suie în autobuz, la ce mi-ar spune dacă între noi nu ar fi geamul și învălmășeala de călători, dacă ar părea un caraghios să urce treptele două câte două și să ajungă la mine.

Deloc, încerc să-i comunic. Nu, n-ai fi caraghios, nu te-aș lăsa eu. Doar suie-te în amărâtul ăsta de autobuz, hai!

Se holbează la mine, apoi un zâmbet subţire i se furișează în colţul gurii mari, ca și cum nu și-l mai poate stăpâni. Și apoi îi zâmbesc și eu, aproape ameţită. Nici eu nu pot să mă stăpânesc.

Urcă în autobuz, te rog!

Se foiește, ia o hotărâre pe neașteptate, închizând cartea și îndesând-o în rucsacul de la picioare, dintre glezne. Înaintează acum, eu îmi ţin răsuflarea și apăs cu palma geamul, făcându-I semn să se grăbească, dar ușile se închid șuierând stins și simt cum e eliberată frâna de mână.

Nu! Nu! Vai, Doamne, nici să nu îndrăznești să te miști din staţia asta! E Crăciunul! Îmi vine să strig, exact în clipa în care autobuzul intră în trafic și accelerează, iar el, trăgându-și sufletul, rămâne afară, în mijlocul drumului, uitându-se cum ne îndepărtăm. Văd în privirea lui cum se dă bătut și, pentru că este Crăciunul și tocmai m-am îndrăgostit fără speranţă de un străin într-o staţie de autobuz, îi trimit un sărut deznădăjduit și îmi sprijin fruntea de geam, privindu-l până dispare cu totul.

Atunci îmi dau seama. La dracu’! De ce n-am rupt o foaie din cartea nefericitului de lângă mine, să-i scriu ceva și apoi să i-o arăt? Aș fi putut s-o fac. Aș fi putut să-mi scriu numărul de telefon pe geamul aburit. Aș fi putut să întredeschid gemuleţul de sus și să-i strig cum mă cheamă și adresa sau orice altceva. Acum îmi trece prin minte un vârtej nebunesc de lucruri pe care aș fi putut sau ar fi trebuit să le fac și, cu toate astea, atunci niciunul dintre ele nu mi-a venit în gând, pentru că pur și simplu nu mi-am putut dezlipi ochii de la el. Pentru spectatorii din afară, trebuie să fi fost un film mut, de un minut, demn de premiul Oscar.

De acum înainte, dacă mă întreabă cineva dacă m-am îndrăgostit vreodată la prima vedere, am să-i răspund că da, m-am îndrăgostit un minut glorios, pe 21 decembrie 2008.