Min Jin Lee, autoarea bestsellerului Pachinko, apărut în mai în colecția Babel, e prima persoană care-ți va spune că atunci când vine vorba de a fi scriitor, ea a făcut totul pe dos. Într-adevăr, povestea ei, stilul și cariera, nu au ținut niciodată de domeniul convenționalului. Dar, până la urmă, nu ăsta e secretul creativității– să ieși din zona ta de confort/să spargi norma?

Ultima ei carte, Pachinko, a fost scrisă de-a lungul a aproape treizeci de ani. Povestea în sine transcende generații, descriind viața unei familii de imigranți coreeni în Japonia. Pachinko a fost un bestseller național, una dintre operele finaliste pentru National Book Award, pentru New York Times Editor’s Choice și o freceventă apariție în topul celor mai citite cărți în numeroase publicații, printre care BBC, Newsweek, the Chicago Review of Books și multe altele. Prima propoziție din Pachinko reverberează în întreaga carte și dincolo de ea: Istoria ne-a dezamăgit, dar nu contează. Povestea lui Lee te prinde și nu-ți mai dă drumul.

Această carte transcende atâtea locuri, timpuri și oameni. În ce a constat procesul de construire și stratificare a acestor generații și cum ai adus împreună toți acești oameni diferiți într-o singură poveste?

Ei bine, prima versiune a acestei cărți pe care am scris-o din 1996 până în 2003 nu avut niciunul dintre aceste personaje. Cartea trebuia să fie despre Solomon, ceea ce sună de-a dreptul nebunesc. Toată lumea e ceva de genu: Cum e posibil? El face parte cam 2% din povestea actulă. Totuși, când am trăit în Japonia între anii 2007 și 2011, am intervievat toți acești oameni asemănători lui Solomon, bărbați de pe Wall Street care sunt cetățeni japonezi de origine coreeană sau a patra generație. Când i-am întâlnit, mi-am dat seama că nu sunt prea interesanți. Așa că mi-am dat seama că nu pot să scriu un roman despre asta. Când vorbeam cu ei, au stabilit foarte clar cine era interesant în familia lor, iar deseori erau cei din prima generație care au făcut lucruri extraordinare ca să supraviețuiască, de exemplu, creșterea porcilor. Bunicii lor obișnuiau să adune gunoaie și hrăneau porcii care trăiau în casele lor sau bunicile care făceau rachiu de contrabandă (sau varianta japoneză) ca după să fie pe rând arestate. Lumea asta era foarte interesantă și nu-mi venea să cred că au făcut lucruri de genul ăsta, așa că am decis că trebuie să creez tipul ăsta de personaje. Apoi, totul a devenit o altă carte, așa că am renunțat cu totul la prima, cu excepția unui capitol.

Nu recomand nimănui să scrie o carte în felul ăsta. [râde] Probabil că e cel mai stupid mod de a scrie o carte.

Sunt curioasă de ce ai ales să rămâi la forma curentă a romanului și implicit la ficțiune ca gen literar în loc să publici pur și simplu o colecție de interviuri cu acești indivizi?

Ah, pentru că nu sunt un etnograf. Îmi place mult antropologia, iubesc felul în care muncesc antropologii, așa că, într-un fel, sunt un antropolog fals. Pot să fac etnografii false și nimeni nu-mi va spune că le-am făcut greșit pentru că nu sunt un antropolog! Asta îți dă multă libertate. Să zicem că aveam de gând să scriu despre o tânără care ia interviuri pentru reviste literare. Așa că mă decid să îți iau un interviu. Te-aș însoți cam două zile, în timp ce tu îți faci treabași apoi aș vorbi cu tine, dar te-aș și observa când muncești. Cam asta fac și când vine vorba de personajele mele. Asta îmi ia foarte mult timp. Apoi, aș sfârși prin a folosi cam 2% din tot ce am făcut împreună, dar ăsta e felul meu de a lucra.

Motivul pentru care îmi păstrez metodele este că vreau să recreez ceva diferit față de ce văd. Cred că asta fac scriitori de ficțiune; spun adevărul, dar în același timp expun o viziune asupra lumii. Totuși, cred că din multe puncte de vedere, nu-mi place lumea în care trăi. Mereu încerc să-mi dau dau seama cum pot crea acest univers paralel verosimil, care conține un adevăr încărcat de sentimente și apoi văd cum se dezvoltă. Așadar, răspund la multe întrebări pe care mi le pun despre viață. Sunt atâtea lucruri pe care nu le înțeleg și pe care le pot analiza prin ficțiune. Nu aș putea face asta cu non-ficțiunea. Când vine vorba de non-ficțiune, ești obligat să spui adevărul. Eu expun adevărul afectiv, nu cel propriu-zis.

Istoria ne-a dezamăgit, dar nu contează.

Daniel Alacorn a fost aici acum câteva săptămâni. El este peruan, dar a crescut în Alabama. A scris despre Peru și vorbește despre cât de conștient ești când vine vorba de țara natală atunci când crești altundeva. Aș dori să știu cu ce atitudine afectivă ai crescut tu față de Coreea și cum s-a manifestat asta în carte.

Asta e o întrebare foarte bună. Îmi plac creațiile lui Daniel și se poate vedea cum aduce informații legate de țara natală prin patria lui actuală. Are un simț empatic uriaș, iar personajele lui sunt foarte umane. Cred că asta una din calitățile care-i deoebesc creațiile de altele. Perspectiva mea asupra Coreei este perspectiva unui copil. Am plecat atunci când aveam șapte ani și jumătate însoțită o mare de inocență. Pe măsură ce creșteam, s-au întâmplat multe lucruri îngrozitoare pe plan politic în Coreea, și totuși mama mea dădea lecții de pian acasă. Îmi amintesc cum luam înghețată ca recompensă dacă aveam bani în plus sau cum tatăl meu se îmbrăca la costum ca să meargă la slujbă; cam astea sunt lucrurile pe care mi le amintesc din copilărie. Cred că inocența asta e foarte frumoasă pentru că, acum că am învățat și despre aspectul istoric al țării, mă gândesc, doamne, cred că erau îngroziți din multe privințe. Cred că erau suficient de îngroziți încât să spună: „ Vrem să imigrăm într-o altă țară și să o luăm de la capăt chiar dacă vom fi practic parte din clasa muncitoare.”

Părinții mei făceau parte din clasa mijlocie în Coreea și au devenit parte din clasa muncitoare în Statele Unite, așa că trebuie să fi fost tipul ăla de frică, de disfuncționalitate la nivel politic, care ar putea motiva pe cineva să își dezrădăcineze existența și să o ia de la capăt.Tatăl meu avea patruzeci de ani când a venit și stau și mă gândesc, doamne, ce m-ar putea face pe mine, la patruzeci de ani, să mă mut într-o țară străină unde nimeni nu vorbește limba mea și unde deabia am niște bani, foarte puține conexiuni și să o iau de la capăt? Îmi e foarte greu să mă gândesc la vreun motiv pentru a face asta. Ar trebui să fie ceva de proporții uriașe, pentru că am patruzeci și nouă de ani acum. Și unde m-aș putea duce? Echivalentul ar fi să mă duc, să zicem, în Chile și să încep o nouă viață.

Când vine vorba de aspectul transnațional, Solomon este un personaj foarte interesant pentru că merge la o unviersitate americană, dar apoi are parte de niște experiențe în Tokyo care au legătură cu descendența sa coreeană. În ce fel crezi că globalizarea economică ne schimbă modul în care privim un anume naționalism sau o anume identitate națională?

Ei bine, ceea ce mă întristează foarte mult este că aspectul pozitiv al globalizării și al transnaționalismului este simțit doar de clasa elitistă. Cei care se pot numi cetățeni globali și cei care sunt doar cetățeni, care nu au nici cea mai vagă idee că lumea se schimbă radical prin dezintermedierea tehnologiei se află la poli radicali opuși. Dacă nu locuiești într-o zonă a lumii în care mediul avansat îți permite să poți anticipa toate lucrurile care îți afectează cariera, vei da de bucluc; și tocmai asta se întâmplă acum pentru fiecare industrie de pe glob, nu numai în Statele Unite, este dezintermediată de tehnologie. Nu se vorbește despre schimbarea aceasta, sau despre cum oamenii nu mai sunt plătiți pentru munca lor sau despre cum anumite persoane trebuie să aibă patru slujbe ca să câștige o sumă decentă de bani sau chiar mai puțin sau despre cum prețurile de pe piața imobiliară sunt în creștere sau despre cum depindem mai mult de mediul urban. Toate lucrurile astea se întâmplă acum și în loc să vorbim despre asta și să facem schimbări la nivelul sistemului și la nivel legislativ, îi transformăm pe noi-veniți în țapi ispășitori.

În calitate de cetățean american de origine coreeană, fiică de imigranți și femeie, vorbești despre toate aceste identități diferite și despre lipsa reprezentării lor în lumea cărților. Crezi că faptul că ai fost bolnavă de mică te-a făcut să treci peste toate lucrurile care te-ar fi descurajat, peste vociel care ar fi spus: „Nu ai ce căuta în lumea literară?”

Nici acum nu îmi vine să cred că sunt scriitoare [râde], nu îmi vine să cred că purtăm conversația asta și că cineva chiar înregistrează ce spun! Sunt chestii total ieșite din comun pentru mine. De ficare dată când se întâmplă ceva de genul ăsta, mă gândesc: Cum pot folosi asta? Când eram mică, nu mă gândeam Ah da, o să devin scriitoare și cărțile mele vor ajunge departe. Era complet absurd. De fapt, de fiecare dată când oamenii mă tratează ca pe un om de valoare, sunt întotdeauna oarecum surprinsă, nu pentru că nu consider că nu sunt un om de valoare, ci pentru că am crescut într-o societate unde nimănui nu-i păsa atât de mult ce gândeam încât să se apuce să noteze pe o foaie. Iar acum, sunt de-a dreptul uimită când mă gândesc că oamenii îmi impărtășesc gândurile și vor să le împrăștie în lume, fapt care se întâmplă acum. Totuși, faptul că am fost bolnavă de ani de zile și că doctorii îmi spuseseră ca aveam să mor foarte tânără, m-a forțat într-adevăr să mă gândesc: Ei bine, dacă nu mai am așa mulți ani de trăit, ce să fac cu timpul care mi-a rămas? Și atunci, nu m-am mai gândit la respectabilitate sau la stabilitate. M-am gândit: Să zicem că mai am de trăit până la treizeci de ani. Dar o să împlinesc patruzeci și nouă– nu, cincizeci, anul ăsta, și sunt perfect sănătoasă acum și, simt nevoia să adaug, datorită bunei asigurări de sănătate pe care o am și care mi-aș dori să fie disponibilă pentru toată lumea. Cred că mereu am știut ce vreau de la viața și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Nu încerc să dramatizez ideea de a fi bolnav. Cred că a fi bolnav este oribil și nu doresc asta nimănui. Totuși, faptul că am aflat asta atât de devreme, m-a determinat să mă trezesc la realitate. A trebuit să mă gândesc: Ce vreau să fac în viață și pe cine vreau să întâlnesc? În ce direcție mă îndrept? Toate aspectele astea înseamnă foarte mult pentru mine. Asta mă face să fiu destul de categorică în viață. Spun verde-în față dacă nu vreau să fac un lucru care nu contează, iar prin „nu contează” mă refer la faptul că nu contribuie cu nimic la binele societății. Îmi pasă foarte mult de acest aspect așa că atunci când cineva îmi spune că cineva vrea să facă ceva care nu-i face deloc plăcere, mă gândesc O să fii oare mai împăcat cu tine însuți după ce faci lucrul ăsta? Așa că, într-un fel, simt că sigur voi apuca să împlinesc cincizeci de ani, dar pe de altă parte, am avut mereu cincizeci de ani. Aveam cincizeci și când aveam șaptesprezece; ceea ce e cam plictistor. Sunt sigură că prietenii mei erau ceva de genul: „Frate, încă n-a plecat?” Eram tipul de persoană care era trează la petreceri și te ducea acasă și îți spunea „Nu e bine să faci asta.” Eram destul de preocupată de întrebări existențiale: Oare ce înseamnă toate astea? Mă gândesc mult la asta– Oare ce înseamnă toate astea?

Mereu încerc să-mi dau dau seama cum pot crea acest univers paralel verosimil, care conține un adevăr încărcat de sentimente.

Nici modul prin care ai devenit scriitoare nu a fost chiar „convențional”.

Da, am făcut totul pe dos. Am făcut multe lucruri pe dos pentru că, așa cum am zis, nu am avut modele în viață. Nu știam pe cine să întreb. M-am gândit, spre exemplu, că dacă mă duc la Drept și devin avocat, o să-mi fie foarte ușor în viață. Părinții mei lucrau într-o magherniță șase zile pe săptămână și nu-i vedeam niciodată. Erau foarte ocupați muncind și erau terminați de oboseală. Munceam deseori la magazin când eram mică și când eram la facultate așa că mi-am zis că munca într-un magazin dezgustător centrul Manhattan-ului unde colcăie șobolanii prin pivniță nu duce către o viață bună. Așa că mi-am zis O să mă duc la o universitate prestigioasă, o să fac prestigiosul Drept și o să mă fac avocat, dar după m-am trezit că lucram toată ziua și mi-am zis Hei, asta e o nebunie – Cum s-a întâmplat asta? Lucram șapte zile pe săptămână și nici măcar nu ajungeam la cina de familie. Nu-l vedeam deloc pe soțul meu. Așa că mi-am spus Okay, nici asta nu merge. Nu mi-a citit nimeni viitorul. Întotdeauna am senzația că atunci când întâlnesc tineri, mereu mă apuc să le „citesc viitorul” sfătuindu-i Ei bine, dacă vrei să devii, să zicem, director de creație, după, se va întâmpla asta. Mereu sper ca cineva să le spună lucrurile astea pentru că ei nu știu, pentru că eu nu am știut. În ceea ce privește scrisul, nu cred că mi-a citit nimeni viitorul în legătură cu asta, că-mi va lua doisprezece ani să-mi public prima carte. Pachinko mi-a luat, o Doamne, douăzeci și șapte de ani pentru că o scrisesem înainte să-mi scriu prima cartea. Parcă sunt patronul spiritual al scriitorilor întârziați [râde].

Asta e fantastic. Acum că vorbești despre muncă, aș dori să-mi spui despre truda tuturor personajelor din carte.

Munca e importantă pentru mine. Munca e foarte importantă pentru mine.

Iar toate aceste personaje muncesc. Fie că administrează un mic han sau lucrează în afaceri internaționale. Chiar ai vrut să împletești acest aspect în firul poveștii?

Munca este foarte importantă pentru mine tocmai pentru că asta ne ocupă aproape tot timpul. Poți spune că ești mamă sau soră, identitate pe care ți-o alegi sau îți este dată de mama natură, dar cum reușești să te întreții? Nouăzeci și nouă la sută din timp trebuie să faci bani, așa că sunt foarte interesată de cum fac oamenii bani. Când eram mică, aveam o prietenă al cărei tată deținea un restaurant chinezesc. Nu era un restaurant prea drăguț– era genul ăla de magherniță din colț– și-mi amintesc cum gătea într-o cămăruță în două tigăi wok, iar din momentul în care prietena mea Mimi intra pe ușă, mergea după tejghea și își punea șorțul, gata de muncă. Dacă nu erau clienți, împăturea șervețele sau punea prăjiturele cu răvaș în punguțe sau ceva de genul; și bineînțeles, pentru că eram prietena ei, ajutam și eu. Mereu sunt interesată să întreb, Cum îți petreci timpul? Ce faci ca să pui o pâine pe masă? Și, cum obții asigurare de sănătate? Întrebările astea sunt foarte importante. Când îmi alcătuiesc etnografiile false, vreau să știu cu ce te ocupi și cum ai ajuns să faci asta.  

Cum te vezi în raport cu această comunitatea de scriitori, în special cu cea americană care necesită de regulă un Master în Arta Creativă. (MAC)

Așa e, eu nu am așa ceva! (râde)

E dificil să obții o slujbă. Am aplicat pentru câteva locuri de muncă și am fost refuzată pentru că nu am un MAC. Chiar și după cele mai recente realizări și toate lucrurile bune care s-au întâmplat, au existat cazuri în care am aplicat pentru o anumită poziție și mi-au spus că nu o pot obține pentru că nu am un MAC și că ar trebui să-l fac la distanță. Serios? O să reușesc eu să fac asta? Dacă nu obțin banii necesari pentru asta?

Întotdeauna am fost curioasă să știu cine e suficient de norocos încât să aibă sute de mii de dolari ca să poată obține o diplomă de master, iar partea cu obținerea banilor e amuzantă. Am văzut oameni extrem de talentați și care nu primesc nicio sponsorizare și am văzut oameni foarte talentați care primesc, dar poate persoana căreia nu îi este recunoscut talentul în ochii comisiei de admitere scrie cărți foarte bune. Deci nu se știe niciodată. Chiar dacă ajungi la un moment dat să ai suficientă încredere în tine să te duci la Facultatea de Arte și să creezi artă, să ai asemenea datorii este un lucru uimitor.

Când vine vorba de tineri, sunt îngrijorată de împrumuturile studențești. Nu-mi vine să cred cât de multă presiune au împrumuturile astea asupra tinerilor. Să ieși din facultate la douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani și să ai datorii sume a câte cinci sau șase cifre, e aproape imoral. Cum de le facem una ca asta copiilor noștri? Când vin să se înregistreze pentru datoriile astea, sunt doar niște copilași. Au optsprezece ani. Fiul meu are douăzeci de ani și cred că este destul de matur în unele privințe, dar când vine vorba de bani, tot o mentalitate de douăzeci de ani are pentru că nu are prea multă experiență în domeniul ăsta. Este nedrept să semnezi acele contracte și să devină legate de tine și pe deasupra să nu te sprijine nicio lege legată de faliment.

Cred că atunci când semnezi, e un număr abstract pentru tine.

Bineînțeles că e un număr abstract.

Pentru că știi că împrumutul ajunge să zicem la cinzeci de mii de dolari, dar nu ai nici cea mai vagă idee că numărul se traduce defapt în volumul de muncă pe care îl vei depune pentru a-l achita.

Și munca e cea care contează.

Pe care o depui o bună parte sau tot restul vieții.

Și o să dureze mult timp să le plătești și asta îți va afecta viața și deciziile pe care vrei să le iei, așa că mă îngrijorez destul de mult pe tema asta și vorbesc cu oamenii despre cât de dificil va fi.

Acum câțiva ani mentoram un copil, foarte simpatic, care mi-a spus că vrea să fie barman. L-am întrebat, De ce vrei să fii barman?  Ei bine, el provine dintr-o familie din clasa muncitoare și mi-a răspuns: Ei bine, pentru că tatăl meu știe un barman care face cinci sute de dolari pe săptămână, numerar adică. Deja făcuse ochii mari și era foarte impresionat. Iar eu am zis, Ei bine asta e o sumă mare de bani și e greu să faci cinci sute de dolari pe săptămână, așa că hai să calculăm. Am stat și am calculat 500 de dolari înmulțit cu 52. Apoi am calculat costul taxelor. Și ce zici de prețul unui apartament în New York? Dar costul pe electricitate? Cablul? Dacă ai vrea să-ți iei un telefon mobil? Apoi am început să calculăm cu atenție totul și la sfârșit a spus: O, Doamne ăștia chiar nu sunt mulți bani! Apoi i-am răspuns – asta era înainte ca legea fumatului să se schimbe – Și mai ești și foarte predispus la cancer la plămâni din cauza fumatului pasiv care vine odată cu slujba. Barul ăsta unde lucrezi și faci cinci sute de dolari pe săptămână îți oferă asigurare medicală? Iar el s-a uitat cu o privire care spunea: Frate, strici toată distracția, pe bune! [râde].

Dar am vrut să-l îndepărtez de gândul că asta era suficient pentru că el putea să facă multe lucruri, dar s-a gândit că gata, și-a făcut planul și că avea să devină barman. I-am spus că este o slujbă bună, dar și una dură din mai multe privințe. Pe aspectul ăsta mă concentrez; realism social – asta fac eu, ăsta e singurul motiv pentru care scriu din perspectiva unui narator omniscient, pentru că sunt interesată de realismul social și de cum putem integra într-o comunitate viața fiecărei persoane. De asta nu pot ignora munca. Pur și simplu nu pot.

Nu cred că timpul înseamnă bani, cred că viața înseamnă timp, iar timpul înseamnă viață.

Acum că ai adus vorba despre realismul social, aș vrea să știu ce simți că ai învățat în timpul cursurilor de scriere creativă pe care le-ai făcut la o școală comunitară, spre deosebire de cele la nivel academic.

Există multe persoane care au vise „întârziate”. În momentul în care îți dai seama că îți place cu adevărat ceva, trebuie să iei în serios lucrul ăsta. Înțeleg dacă nu ai bani să ajungi în locul x, y, z. Asta e altceva. Totuși, este importat să acorzi atenție dorințelor tale.

Am fost întrebată recentă de ce nu vorbesc bine coreeană și m-am gândit, Ei bine, aș vrea să vorbesc și să citesc mai bine în coreeană, dar în același timp a trebuit să mai și muncesc. Cred că scriu foarte bine din perspectiva unui narator omniscient, iar tehnica asta se perfecționează cu timpul. A trebuit să fac o alegere. Ăsta-i un alt aspect al vieții – ai la dispoziție douăzeci și patru de ore și trebuie să planifici în fiecare minut cum îți vei petrecere orele astea. Dacă vrei cu adevărat să devii artist, atunci trebuie să-ți plătești datoriile și trebuie să înveți să faci față umilinței, refuzului și șansa mare de eșec în tip ce încerci să-ți dai seama cum poți să-ți perfecționezi tehnica.

Deseori, lumea crede că inspirația te face să dai gata un manuscris, dar eu nu cunosc pe nimeni care face asta. Pur și simplu nu cunosc. Cunosc mulți scriitori extrem de talentați – așa din vedere sau doar cunoștințe – și văd cum lucrează și cât de mult le ia ca să creeze ceva minunat. Asta necesită timp, putere, bani și un munte de replici de genul: Îmi pare rău, nu pot ieși cu tine pentru că trebuie să scriu. Așa că, atunci când întâlnesc persoane care sunt atât de serioase, las asta de-o parte, dar când fac cursuri la centre comunitare, văd cum poți să-ți petreci toată viața neluându-ți munca în serios și, la un moment dat, e greu să o iei de la capăt. Așadar, de fiecare dată când vine cineva la mine și-mi spune: Vreau să scriu o carte, îi răspund, Apucă-te acum. Apucă-te în momentul ăsta. Sâmbăta asta. [râde]

Totuși, crezi că prezența reprezentanților ajută? Crezi că dacă vezi o altă persoană care a reușit, îți vine mai ușor să spui – Pot să-mi iau în serios munca pentru că și altcineva a făcut-o?

Bineînțeles. Dacă e gândim la cât de mult le-a luat femeilor din Occident să scrie ficțiune sau să facă artă sau să scrie poezii, totul s-a întâmplat din cauza lipsei reprezentantelor. Nu știam că o femeie de origine coreeană cu un trecut ca al meu ar putea fi vreodată scriitoare, dar, când eram la facultate, am făcut un curs despre literatura asiatico-americană, doar așa de distracție, și am învățat despre două femei de origine coreeană care publicaseră romane în America. Prima era Dictee de Theresa Kay Kyung Cha și după ce a publicat-o, a fost omorâtă cu sânge rece.

Așa că asta a fost soarta Theresei Kay Kyung Cha. Apoi am citit o carte numită Claywalls de Kim Ronyoung care a murit de cancer la câțiva ani după ce și-a publicat primul roman. Așa că mi-am zis: Okay, treaba nu merge prea bine pentru scriitoarele de origine coreeană! Știu că sună puțin cam direct, dar trebuie să vezi oameni care fac lucruri de care ție îți pasă. Încerci să faci asta pentru că, așa cum am mai spus, e foarte greu să găsești un model sau un manual despre cum să scrii cărți. Ai putea să te duci la MAC. Unul din lucrurile pe care le admir la oamenii care obțin o diplomă de la MAC este că și-au spus Iau asta în serios. Sunt atât de serios în privința asta încât sunt dispus să mă mut, să dau sau să iau bani și să risc să devin vulnerabil în fața celorlalți pentru că recunosc că vreau să devin un artist, ceea ce e foarte dificil să spui pentru că nu e ca în America unde toți vor să fie artiști. Dacă spui cuiva că vrei să devii scriitor, primul lucru pe care îl întreabă lumea e dacă am publicat ceva sau dacă romanul meu a fost ecranizat sau nu.

Una e când ți se spune asta pentru prima dată, dar când ți se spune în repetate rânduri, din nou și din nou, devine demodat. Același lucru li se întâmplă și prietenilor meu care își dau doctoratul, iar rudele lor îi întreabă: Ești încă la școală? Încă n-ai terminat? Cred că e greu să nu te abați de la drumul tău.

Aș vrea să știu despre reacția publicului din State. E lesne de înțeles că romanul este unul internațional, este tradus și vândut în Turcia, Polonia…

S-a vândut în 25 de țări.

Corect, în mai multe țări decât am eu notate! Totuși, cred că părerea pe care majoritatea americanilor o au despre literatura asiatico-americană este că ea e înghesuită toată într-un colț, dar mulți nu sunt conștienți de complexitatea ei. Ce părere ai despre asta, despre răspunsurile pe care le-ai primit în legătură cu romanul și  această istorie coreeano-japoneză despre care nu știe prea multă lume?

Nu e predată nicăieri. Dacă ești interesat de istoria Coreei și cea a Japoniei, care este o  mini ministorie, ar trebui să sapi destul de mult până să o descoperi. Sunt academicieni care au scris cărți minunate despre subiectul ăsta, așa că pe spatele cărții, veți vedea un paragraf dedicat celor mai importanți cercetători în domeniu și sper ca cititorii să îi descopere.

Unul din lucrurile surprinzătoare pe care le-am observat în ceea ce privesc reacțiile la carte este cât de târziu publicul de origine asiatică au ajuns să citească romanul. Cred că este din cauza procesului de publicare a cărților – sunt aproximativ între șase sute de mii și un milion de cărți publicate în Statele Unite anual. Între șase sute de mii și un milion. În fiecare an. Cum poate cititorul obișnuit să-și dea seama ce carte să citească? Și mai vine și industria asta, puhoiul ăsta de persoane să-ți spună: Trebuie să citești asta, ba nu pe asta. Când mă întâlnesc cu cititorii din țară și de pe mapamond, îi văd puțin iritați, deoarece au fost trădați de multe review-uri. Așa că sunt ceva de genul: Mi-ai spus că romanul ăsta e foarte bun și apoi l-am citit și de fapt e un rahat și înteleg asta pentru că mi se cere mereu să fac review-uri la cărți și primesc manuscrise și cred că unele sunt bune, dar vreau să dau douăzeci de dolari pe carte? Nu știu.

Lăsând la o parte cei douăzeci de dolari, chiar vreau să-mi petrec douăsprezece ore din viață citind această carte? Cred că autorul respectiv trebuie să muncească pentru a capta atenția. De exemplu, dacă ai un copil și vine să-ți arăte un desen pe care l-a făcut, ar trebui să-i spui că e un desen frumos și să-l motivezi punându-l pe frigider, dar asta nu înseamnă că cineva o să dea un dolar să cumpere desenul ăla. Cred că, din moment ce îți cer banii și timpul, cartea mea trebuie să se ridice la valoarea timpului și banilor tăi. În privința asta sunt un scriitor ciudat pentru că eu consider că așa e corect. Nu cred asta pentru că sunt așa o mare capitalistă, ci pentru că aș vrea să fiu corectă și să fiu tratată la fel.

Mă consider foarte norocoasă pentru că am auzit de la oameni replici de genul: Nu mai citisem de mult timp și apoi am citit cartea asta și m-a făcut să citesc din nou. Ce îmi mai recomanzi să citesc? Mă simt foarte norocoasă și recunoscătoare că am primit răspunsuri de genul ăsta. Totuși, înteleg că asta vine și din impuls. Am scris doar două cărți. După cum am spus mai devreme, o să împlinesc cincizeci de ani și asta nu denotă cine știe ce randament pentru că lucrez serios ca scriitor de când aveam douăzeci și șase, deci după cum se poate vedea, sunt un scriitor foarte rapid. [râde]

Țin foarte mult și la temă și la tehnică și durează enorm de mult ca să le faci pe amândouă bine. În ceea ce privește răspunsul publicului, americanii de origine asiatică încep să descopere cartea și cred că a strâns destul de mulți adepți care pot convinge anumite grupuri de imigranți să spună: Okay, o să iau cartea asta. Apoi, totul se sfârșește de obicei cu ei luând vreo zece exemplare. E foarte interesant faptul că organizez evenimente de lectură în librării de aproape un an jumătate și, atunci când vin asiatici, de obicei coreeni cumpără zece exemplare și vin cu o listă și spun: Vreau să-mi semnezi și mei cărțile pentru cutare și cutare [râde]. Numai după aceea își dau seama că romanul e bun, dar totuși fac un anume test de piață. Cred că este destul de greu să treci testul ăsta dacă vine din partea unui cititor asiatic și simt că sunt foarte norocoasă că în sfârșit l-am trecut; dar durează mult timp.

Cred că, din moment ce îți cer banii și timpul, cartea mea trebuie să se ridice la valoarea timpului și banilor tăi.

Îmi vine în minte ceva de a spus Ocean Vuong despre generozitatea în cuvinte, despre faptul cum o operă literară este un dar pentru cititor. Atunci când vine vorba de carieră, ăsta cred că e destinația finală. Se pare că ai muncit foarte mult să creezi acest cadou ca să îl poți oferi oamenilor.

Sper că da, sper că da. Aș fi foarte supărată dacă cineva ar spune că și-a irosit timpul cu romanul ăsta deoarece, așa cum am spus, viața înseamnă timp – nu cred că timpul înseamnă bani, cred că viața înseamnă timp, iar timpul înseamnă viață. Fiecare vrea să-și folosească viața într-un mod cât mai special. Cred că o carte ar trebui să te distreze, dar să te și ilumineze. Dacă ești iluminat și amuzat, atunci cred că ar trebui să treci la următoarea carte. Urăsc momentul când citesc o carte și mă gândesc: Învăț multe din cartea asta, dar mă plictisesc de moarte. Pentru mine totul se rezumă la plăcerea de a citi și cred că o carte ar trebui să-ți ofere acest sentiment.

Sursă interviu: Sampsonia Way Magazine

Tweet