AURORA – un science fiction despre călătoria în spațiu de la maestrul Kim Stanley Robinson [Fragment]

Aurora, de Kim Stanley Robinson, apare în imprintul Armada powered by Nemira – considerat cel mai bun de la faimoasa trilogie Marte încoace, Aurora este o magnifică odisee a primei călătorii seculare a oamenilor în spațiu. 2000 de suflete, 12 ecosisteme, o singură navă și o singură misiune: a pune bazele primei colonii umane într-un sistem solar nou.

De 159 de ani, 2000 de suflete călătoresc prin spațiu. Nava lor cu două roți imense care se învârt pentru a genera gravitație adăpostește 12 ecosisteme, de la tundră la tropical, fiecare cu flora, fauna și populația lui. Destinația este Tau Ceti, un sistem solar cu mai multe planete și, speră echipajul, o lună cu apă și oxigen perfectă pentru a pune bazele unei colonii. 

160 de ani este o durată neglijabilă la scara evoluției umane, dar deloc neglijabilă pentru membrii echipajului. Sistemele de operare cedează, fiecare generație are scoruri tot mai mici la testele de inteligență, iar bacteriile și virușii evoluează mai rapid decât oamenii.

Ce le mai rezervă lungul drum și, mai ales, ce îi așteaptă la destinație?


O magnifică asociere între speculația despre viitor și grandoarea imaginației.


Sunday Times

Fragment în avanpremieră

Freya şi tatăl ei fac o plimbare cu barca. Noul lor cămin se află într-un bloc de apartamente cu vedere spre un doc din golf, în vestul Lacului Lung. De doc sunt amarate câteva ambarcaţiuni cu vele pe care oamenii le pot scoate în larg şi, ca în fiecare după-amiază vântul bate puternic spre mal.

– De asta oraşul este numit Fetch, spune Badim în timp ce se duc să ia una dintre bărci. Întotdeauna prindem înteţirea vântului de după-amiază pe lac.

Aşadar, după ce au verificat starea bărcii, trebuie să o împingă de la marginea docului drept în vânt, iar Badim sare în ea în ultima clipă, strângând vela până când barca se înclină, apoi o îndreaptă spre cornişa mică, urmând curbura malului. Freya tine cârma foarte ferm, după cum a învăţat-o tatăl ei. Barca se apleacă şi porneşte către versantul ce mărgineşte lacul, cât pe ce să se izbească de el.

– Schimbăm direcţia! strigă Badim, exact aşa cum a spus că va face.

Freya trage tare de cârmă şi se apleacă pentru a se feri de ghiul care se roteşte deasupra lor, apoi fac o voltă în vânt în cealaltă direcţie, la capătul golfului. Micuţa ambarcaţiune nu se poate lăsa purtată de vânt prea departe, precizează Badim, de aceea spune că ambarcaţiunea e o cadă de baie, dar cu afecţiune. E suficient de mare pentru amândoi şi are o singură velă, prinsă de un catarg care fetei i se pare mai înalt decât lungimea bărcii.

Le trebuie câteva volte ca să iasă din micul golf şi să ajungă pe suprafaţa întinsă a lacului. De acolo pot vedea toată Nova Scoția: un lac înconjurat de dealuri împădurite. Pot vedea până la capătul îndepărtat al Lacului Lung, unde ceaţa subţire de după-amiază estompează versantul. Copacii au îmbrăcat straie în culori tomnatice, galben şi oranj sau stacojiu, toate amestecându-se cu verdele coniferelor. Cea mai frumoasă perioadă a anului, este de părere Badim.

Pânza bărcii prinde vântul puternic ce suflă peste mijlocul lacului, a cărui apă este albastră-argintie sub rafale. Se mută pe punte în zona din care bate vântul, se apleacă în afară până când echilibrează barca împotriva curentului. Badim ştie să navigheze. Schimbări rapide ale vântului, când trebuie să se aplece înăuntru sau spre exterior; iar acum dansează cu vântul, după cum se exprimă Badim.

– Sunt bun ca balast, spune el, făcând barca să se clatine când îşi schimbă poziţia. Uite, nu vrem să ţinem catargul perfect vertical, ci puţin înclinat sub vânt. Acelaşi lucru e valabil şi pentru velă, nu strânsă, ci desfăcută suficient ca vântul să o umfle cât mai bine. Simţi când totul e în poziţia corectă.

– Uită-te la apă, acolo, Badim! Acolo e un val labă-de-pisică1?

– Ai ochi ageri, exact asta e. Să ne pregătim pentru el, că o să ne udăm!

Undele stârnite pe suprafaţa lacului se apropie rapid de ei şi când rafala care a stârnit laba-de-pisică îi loveşte, barca se leagănă puternic. Amândoi se lasă pe spate, iar ambarcaţiunea înaintează clipocind zgomotos, înfruntând valurile, şi stârneşte jerbe de stropi asupra lor. Apa Lacului Lung are gust de paste, spune Badim.

După patruzeci de volte (Badim susţine că ţine socoteala, dar spune asta cu un zâmbet care sugerează că nu este adevărat), ajung cam la un kilometru în largul Lacului Lung. Este momentul în care trebuie să întoarcă barca şi să se lase purtaţi de vânt până la doc. Întorc şi, brusc, pare că vântul nu mai suflă defel: barca înaintează încet şi tăcut, pânza se umflă în faţă şi spre lateral când Badim eliberează scota, micuţa cadă se leagănă, înaintând în salturi, şi pare să încetinească. Urmăresc coama valurilor trecând pe lângă ei. Apa e mai albastră acum şi pot vedea mai în adânc; din când în când reuşesc să zărească fundul lacului. Apa clipoceşte, barca se clatină cu stângăcie şi, una peste alta au senzaţia că sunt supuşi unor cazne grele, însă, ca prin farmec, ajung în golful lor şi, după felul în care trec prin dreptul altor docuri şi al cornişei, este evident că în acele momente gonesc nebuneşte. Abia dacă au timp să vadă docul lor apropiindu-se vertiginos, iar acum, în golf, pot să simtă din nou vântul pe la urechi şi să audă valurile care depăşesc copastia bărcii, lăsând dâre de spumă în carlingă.

– Oho! face Badim, în timp ce se apleacă în afară pentru a vedea dincolo de pânza umflată a bărcii. Trebuia să vin spre doc cu pânza pe cealaltă parte! Mă-ntreb dacă pot întoarce ca să trec pe celălalt travers şi să revenim corect.

Însă docul vine spre ei cu repeziciune.

– Mai avem timp? întreabă Freya.

– Nu! Bine, rămâi aşa, ia cârma şi ţine-o aşa cum este acum. Eu o să mă duc la proră şi o să sar pe ponton, după care prind barca înainte ca tu să treci pe lângă mine! Stai cu capul aplecat, ca să nu te lovească tangonul!

Apoi se îndreaptă spre colţul pontonului. Freya se lasă jos pe bancheta din carlingă şi ţine strâns cârma, iar barca se izbeşte de ponton exact în momentul în care Badim îşi ia avânt, după care rămâne întins pe scândurile ude. Se aude un zgomot puternic în momentul în care tangonul se loveşte de catarg şi barca se înclină transversal şi se balansează, pânza flutură nebuneşte şi tangonul, eliberat din strânsoare, se mişcă haotic dintr-o parte în alta. Badim se ridică cu greu în picioare şi, de pe margine, se apleacă şi apucă botul bărcii. Tot ce trebuie să facă acum este să se lipească cu burta de puntea pontonului şi să reziste. Barca se clatină în vânt şi se răsuceşte, iar vela se roteşte ameţitor. Freya trebuie să se aplece pe sub ea, însă, cum tangonul s-a desprins de catarg, ea se vede nevoită să se arunce la podea pentru a nu fi lovită.

– Ai păţit ceva? întreabă Badim.

Feţele lor sunt la doar un metru depărtare una de alta, iar expresia lui de disperare o face pe Freya să râdă.

– N-am nimic, îl asigură ea. Ce trebuie să fac?

– Vino la provă şi sari pe ponton. Ţin eu barca.

Lucru pe care trebuie să îl facă, deoarece ambarcaţiunea încă se lasă purtată de vânt, însă acum cu spatele, astfel că ar ajunge în apa puţin adâncă. Oamenii de pe cornişă îi urmăresc. Freya sare alături de el. Când aterizează, e cât pe ce să îl arunce de pe ponton. El se sprijină cu un genunchi într-un tachet într-un mod care i se pare dureros lui Freya şi, într-adevăr, el strânge din dinţi. Ea se apleacă pentru a-l ajuta să aducă barca mai aproape de ponton:

– Să nu-ţi prinzi degetele! o atenţionează el.

– Am grijă, spune ea.

– Poţi să prinzi parâma de la pupă?

– Cred că da.

El trage tare, aduce barca mai aproape, ea se apleacă mult şi apucă parâma care este petrecută printr-un inel metalic chiar în capătul prorei. Trage de frânghie şi o înfăşoară în jurul tachetului din colţ, iar Badim o prinde şi o ajută să o ancoreze mai bine.

Stau întinşi pe ponton şi se privesc în ochi.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.