Autobiografia lui Anthony Quinn apare la editura Nemira [fragment în avanpremieră]

Autobiografia lui Anthony Quinn, Păcatul originar, care apare la editura Nemira în colecția Yorick de arte ale spectacolului, este relatarea foarte personală și pasionantă a vieții neuitatului actor din spatele lui Zorba Grecul: povestea unui bărbat care acceptă cu greutate dragostea necondiționată (și acesta este păcatul originar) și care rămâne marcat de pierderea fiului său la o vârstă fragedă.

anthony-quinn—pacatul-originar—c1 (1)

Actorul își revizitează trecutul și își dezvăluie sentimentele întunecate în fața psihanalistului său, toate în încercarea de a accepta dragostea și de a se împăca cu moartea lui Cristopher la doi ani.

De la perioada copilăriei sărace, la relația caldă cu mama și tatăl lui, Quinn ne dezvăluie ce l-a făcut să devină bărbatul care a cucerit milioane de inimi. Anecdotele lui despre munca la Hollywood sunt captivante și surprind fața umană a celebrităților cu care ajunge prieten:  Katharine Hepburn, Rita Hayworth, Carole Lombard, Frank Lloyd Wright, John Barrymore, Gary Cooper, Cecil B. de Mille.

Cunoscând felul în care funcționează mintea mea, îți imaginezi toate imaginile și întrebările care au început să-mi umble prin creier, toate argumentele pro și contra. După toate «cercetările» noastre, sunt sigur că ai devenit conștient de zonele unde eșuez eu în arena iubirii. Să dăruiești iubire și să accepți iubire necondiționat – iată cel mai înalt scop pentru mine. Să fii incapabil să iubești necondiționat – acesta e pentru mine păcatul originar, cel care le generează pe toate celelalte. Oricum, am răspuns da, pentru că, dacă renunț la speranța de a găsi iubirea, viața o să mi se pară de netrăit. Tot ce aș afirma, tot ce aș propovădui, ar fi atunci o minciună.

Anthony Quinn (1915-2001) a fost unul dintre actorii de film marcanți ai secolului XX și cel mai important actor latino-american care a făcut carieră la Hollywood. De origine mexicană, s-a mutat în SUA împreună cu părinții și în anii 1930 a devenit interesat de actorie, primul său rol în fiind în Parole din 1936, după care a urmat The Milky Way, în regia lui Harold Lloyd. Avea să joace apoi o mulțime de roluri, alături de creatori consacrați, devenind un adevărat star în special după realizarea filmului Viva Zapata!, în regia lui Elia Kazan, creație pentru care a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar. Un an mai târziu, iubitorii de film îl vedeau în La Strada, celebrul film al lui Federico Fellini. Printre celelalte creații semnificative de care este legat numele său se numără Lawrence of Arabia, Lost of Life, Lion of the Desert. Destinul îi va aduce, în decursul deceniilor, multe premii și distincții. În 1964, când a interpretat rolul Zorba Grecul din filmul omonim al lui Michael Cacoyannis, rol cu care avea să rămână asociat pentru totdeauna, a primit încă o nominalizare la Oscar. Pe Walk of Fame de la Hollywood și-a primit, așa cum se cuvenea, o stea.

 

Fragment în avanpremieră


Cabinetul arăta ca altele un milion, toate după același șablon. Biroul era îngrijit echipat cu obișnuitele stilouri care nu merg niciodată, cu sugativa falsă, de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ.

Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului purta un costum de stofă făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul lui. Stând în fața lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reușit. În afară de obișnuitele amabilități, n-a avut loc de când am intrat în biroul lui niciun alt schimb important. În cele din urmă, l-am întrebat dacă mă pot întinde pe canapea.

– De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteți obosit?

– Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că…

– Nu-mi păreți foarte bolnav, domnule Quinn. Hai să ne așezăm și să stăm de vorbă!

Nu era deloc așa cum îmi imaginasem.

– V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când plângeți pe plajă, a fost al naibii de emoționantă.

Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiți de dolari, și el era doar un alt fan al meu…

– Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteți primul actor pe care-l cunosc așa, din punct de vedere profesional, așa că iertați-mă dacă pun întrebări prostești. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau provocate de vreun miros de ceapă sau așa ceva?

Cincisprezece minute din ora mea prețioasă trecuseră deja și noi discutam despre filme!

– Nu, doctore. Erau lacrimi reale.

– Vreți să spuneți că ați plâns de-adevăratelea?

Deci era unul dintre ăia?

– Da, am plâns.

– Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ți amintești lucruri dureroase din viața ta ca să-ți poți provoca lacrimile, nu?

Iisuse!

– Poate fi o formă de autoanaliză, nu?

Nu-ți face griji, e destulă durere în viața mea, am de unde să mă adap.

– Presupun că da, am ridicat eu din umeri.

– Și v-ați gândit la ceva anume, acolo, în acel moment de pe plajă?

– Da.

– La ce?

– Păi, înainte de orice, m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam. Avusese o viață aspră și lipsită de sens. Nu simțise niciodată iubirea. Iar când în sfârșit a găsit-o, n-a știut ce să facă – și a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simțit imensitatea spațiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur. Probabil era prima dată în viața lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate.

Nu mi-am putut reprima un nod în gât când am rememorat scena.

– Vă simțiți foarte aproape de personaj, nu-i așa?

– Trebuie să mă simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reușesc întotdeauna.

Brusc, mi-am dat seama că doctorul nu era doar un iubitor de filme.

– Credeți în iubire, domnule Quinn?

Întrebarea m-a năucit. Am vrut să mă ridic și să plec. Toată povestea asta cu analiza era dureroasă și jenantă. Mă simțeam închis într-o cutie, claustrofob. Nu eram sigur deloc c-o să-mi placă omul. Era prea rumen la față, arăta prea sănătos. Probabil un cap pătrat, un om banal.

– Credeți în iubire?

Despre asta era vorba. Iată lucrul suprem!

De-asta stăteam acolo ca un idiot.

Dacă m-ar fi întrebat „Credeți în Dumnezeu?“, aș fi săpat în mine după cine știe ce argumente teologice și le-aș fi încărcat cu lecturile mele și cu experiențe personale. Mă bălăcisem destul în subiect ca să pot să trec o cursă cu obstacole. Dar acest „Credeți în iubire?“ –, ăsta era lucrul important. Cel mai important.

Și m-am gândit, da…

Iubesc primele zile de primăvară, când apar frunzulițele noi.

Iubesc soarele și marea.

Iubesc râsetele copiilor.

Iubesc foșnetul copacilor.

Iubesc mirosul iute al pământului după ploaie.

Iubesc inocența primei zăpezi.

Iubesc muzica mexicană.

Îl iubesc pe Puccini.

Iubesc faptul că învăț lucruri.

Iubesc un somn bun de noapte.

Iubesc faptul că descopăr lucruri.

Iubesc mirosul de tămâie din biserică.

Îl iubesc pe Thomas Wolfe.

Îl iubesc pe Rouault.

Îl iubesc pe Michelangelo.

Îmi iubesc copiii.

Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiționat? Cu siguranță, îmi iubeam copiii, și totuși le impusesem și lor legi.

Cu femeile eșuasem complet. Acolo, condițiile pe care le puneam eu erau învechite și rigide, rezultatul educației mele religioase și al eredității. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepții modern stridente. Cu femeile eram total inflexibil.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.