Un album inedit, în care veți descoperi și redescoperi picturi celebre comentate dintr-o perspectivă nouă, „Nocturne”, publicat întâi în Franța, vine în completarea unui drum pe care se regăsesc „Spatele omului”, un alt album publicat la Nemira, și „Cortina sau fisura lumii”, publicat la Humanitas.

„Astfel se încheie un cicluâ”, scrie George Banu. „El a început cu o carte consacrată Cortinei și expunerii sinelui în theatrum mundi: ființa acționează asemenea unui actor respectând indicațiile scenariului divin sau codurile unei societăți teatralizate. Cortina îi permite să apară sau să se retragă, ambivalență a unui semn în care începutul și sfârșitul se îngemănează. A doua carte este cea consacrată Omului întors cu spatele, omul care se eliberează de condiția de actor și întrerupe dialogul cu publicul, presupus sau real, fie pentru a se lăsa absorbit de o sarcină, fizică ori artistică, fie pentru a se îndepărta și a se înscrie pe drumul spre noapte, termen ultim, ultimă dorință. Două ipostaze ale ființei care pivotează în jurul propriului său ax și care, după ziua afirmării pe scena luminoasă a lumii, în fața spectatorilor chemați să aplaude performanța, se sustrage unor astfel de tentații pentru a pleca pe drumul secret al nopții. Tocmai acestei ultime opriri, care încheie un parcurs, îi este dedicată această a treia carte. La sfârșit, noaptea este cea care se impune. Noaptea de pe urmă. „Nu mă trezi, vorbește, rogu-te, în șoaptă”, iată cuvintele pe care Michelangelo le pune în gura Nopții, statuia care veghează la Florența mormitele familiei de Medici.”

După o călătorie prin noapte și nopți celebre, în care criticul încearcă să dezvăluie nebănuite „lumini” ale întunericului, comparând, așezând față în față, descoperind și dezvăluind, imagini, tablouri, gânduri, impresii, cărți și spectacole, George Banu își poartă cititorul spre o cu totul specială noapte teatrală, ultimul capitol fiindu-i dedicat întunericului pe scenă.

De ce o carte despre noapte? Un răspuns ar fi chiar primele rânduri din volum: „Noaptea este pentru zi ceea ce spatele este pentru față. Ea îi cere pictorului sau omului de teatru să se „întoarcă” pentru a accede la partea cealaltă, rebelă față de domnia unanim consimțită a feței sau a zilei. Puterea acestora e astfel contestată de liniștea spatelui sau de frământările nopții, fiecare în felul său erijându-se în contrariul său, și Goethe nu făcea decât să recunoască această relație atunci când definea noaptea ca fiind „fața străină a zilei”.