Pedro Gonzalez Calero – Filosofia pentru bufoni

(traducere de Mihai Gruia Novac, colecţia Bonton)

Cam de când am părăsit liceul, mi-a devenit absolut imposibil să explic oamenilor cu ce anume mă ocup. Nu din cauză că nu m-aş fi ocupat cu nimic. Ar fi fost destul de simplu: „Cu ce te ocupi?” – „Nimic.”

De ce oare nu înţelegea nimeni ce anume studiam eu la facultatea de filozofie? Mi-e imposibil să pricep. Nici prietenii de aceeaşi vârstă nu înţelegeau, în ciuda faptului că studiaseră filozofia în liceu. („Studiaseră” e un pic cam mult spus… copiau tema la mate în timpul orei de filozofie.) Părinţii nu înţelegeau nici ei cum le cheltuiam banii (formulă improprie, întrucât eram bursier); aveau însă o atitudine distant-admirativă. În plus, imaginaţi-vă că trebuie să îi explici bunicului de la ţară cam ce anume înveţi tu acolo…

Da, adevărul este că filozofia pare ceva distant, obscur, înfricoşătoar chiar, un fel de instrument de tortură intelectuală (Heidegger în germană e un supliciu chiar şi pentru nemţi), căruia i se dedau cei mai ciudaţi sfrijiţi şi ochelarişti. Asta în afara cazului în care nu e considerată o pură prostie (aproape niciodată nu se aduc argumente, totuşi, în afara celor referitoare la „sfrijiţi” şi „ochelarişti”).

Din fericire, lucrurile nu stau deloc astfel în realitate. O disciplină centrală în aria „umanioarelor”, esenţială pentru formarea umanistă obligatorie pentru fiecare dintre noi, filozofia este, uneori, tot ce poate fi mai frumos în cultivarea spiritului. Alteori, e o ceartă nesfârşită într-o păsărească îngrozitoare. Dar să privim partea plină a… filozofiei.

Care, aşa cum ne arată Pedro Gonzalez Calero, poate fi nu doar „înălţătoare”, „sublimă” etc., ci şi amuzantă. Da, povestirile despre acei oameni de o morgă infinită pot fi pline de umor, iar periplul filozofiei poate fi povestit aşa cum ai spune un banc. Un itinerar prin istoria gândirii, de mână cu anecdotele şi vorbele de duh ale marilor filosofi.

O carte ce încearcă să recupereze exemplele de umor pe care ni le-a lăsat istoria filosofiei, dar şi glumele făcute pe seama filosofilor şi a ideilor acestora, pentru că şi a glumi pe seama filosofiei înseamnă a face filosofie, după cum nota Pascal.

Deşi filosofia nu este o disciplină foarte generoasă cu umorul, Bertrand Russell spunea că „orice act de inteligenţă este un act de umor “. Iar în ciuda faptului că în filosofie nu abundă personaje precum Chaplin, Keaton sau Stan şi Bran, ea nu a dus lipsă de umorişti notabili.

Printre care şi Nietzsche, un mare amator de poante şi caraghioslâcuri, ce oferea pasiunii sale şi un fundament metafizic: „omul este animalul care suferă atât de intens, încât a trebuit să inventeze râsul”. Pregătiţi-vă să suferiţi: lacrimile vor curge şiroaie!

Si cateva citate pentru “uz intern”:

CELE DOUĂ GEMENE

Thales din Milet, cel care trece drept primul filosof din istorie şi căruia i se atribuie afirmaţia că totul se naşte din apă şi că acesta este elementul comun al tuturor lucrurilor, susţinea de asemenea că nu există o adevărată diferenţă între viaţă şi moarte. În legătură cu aceasta, cineva l-a întrebat o dată:
– Păi, dacă nu e nici o diferenţă, de ce nu mori?
– Tocmai de aceea – a răspuns Thales – , pentru că nu e nici o diferenţă.

****************************************

NICI ÎNSURAT, NICI BURLAC
Când un olar l-a întrebat pe Socrate ce să facă – să se căsătorească ori să rămână burlac – Socrate l-a sfătuit:

– Fă ce crezi, că oricum te vei căi.

***************************************

URECHILE TIRANULUI
Altădată, Aristip intervenea la Dionysios în favoarea unui prieten. Cum nu putuse obţine ceea ce solicita, s-a aruncat la picioarele tiranului. Întrucât unii i-au aruncat apoi în obraz gestul, Aristip, care ştia că tiranii nu-i ascultă decât pe cei supuşi, s-a justificat spunând:
– Şi ce aţi fi vrut să fac dacă Dionysios are urechile la picioare?

**************************************

FIECĂRUIA DUPĂ NEVOILE SALE
Lui Dionysios îi plăcea să se înconjoare de filosofi, cărora le făcea apoi câte un cadou. Odată Aristip a primit de la el o sumă de bani, în timp ce Platon s a mulţumit cu o carte. Întrucât cineva i-a reproşat acest lucru, Aristip s-a mărginit să spună:
– Eu am nevoie de bani, Platon are nevoie de cărţi.

**************************************

RUŞINEA AMATORULUI DE TÂRFE
Aristip avea obiceiul să frecventeze o prostituată numită Lais. Odată a venit însoţit de un tânăr, care, când a dat să intre, s-a simţit cuprins de ruşine. Atunci Aristip i a spus:
– Nu e o ruşine să intri în casa ei; ar fi ruşine dacă nu ai şti să ieşi.

Tweet