A DOUA CARTE A IGNORANŢEI

Mic tratat pentru cei care ştiu că tot nu ştiu

John Lloyd & John Mitchinson

„Prin ignoranţă se face cunoscut adevărul.“

(Heinrich Seuse)

Prima Carte a ignoranţei a fost publicată în 2006. De atunci, a fost tradusă în 26 de limbi şi vândută în peste 1,2 milioane de exemplare (Editura Nemira a publicat deja în două tiraje traducerea doamnei Iris Manuela Gâtlan-Anghel.)  – un destin editorial cameleonic al cărţii „ne-cunoştinţelor“ noastre de zi cu zi. Şi că tot veni vorba, aveţi idee ce fac, de fapt, cameleonii? În cazul în care nu ştiaţi, Cartea ignoranţei ne învaţă:

„Nu-şi schimbă culoarea în funcţie de mediul înconjurător. Niciodată nu au făcut asta şi nu o vor face vreodată. Este o poveste. Pură fantezie. Minciună sfruntată.

Ei îşi schimbă culoarea în funcţie de stările emotive. Dacă se întâmplă să adopte aceleaşi culori ca mediul înconjurător, este pură coincidenţă.

Cameleonii îşi schimbă culoarea când sunt speriaţi sau sunt capturaţi sau se confruntă cu un alt cameleon. Îşi schimbă culoarea când se întâlnesc cu un membru de sex opus şi îşi mai schimbă uneori culoarea în funcţie de lumină sau temperatură.

Pielea cameleonului conţine câteva straturi de celule caracteristice fiecărui cameleon în parte, numite chromataphores (de la cuvântul grecesc „chroma”, care înseamnă „culoare” şi „pherein”, care înseamnă „a purta”), fiecare având pigmenţi diferiţi. Modificarea balanţei dintre aceste straturi este cea care provoacă reflectarea unei game diferite de lumini pe pielea cameleonului, făcându-l să arate ca un caleidoscop „mergător”.

Este ciudat cât de stăruitoare este credinţa potrivit căreia ei îşi schimbă culoarea în funcţie de mediul înconjurător. Acest mit apare pentru prima dată în lucrările unui scriitoraş grec, ale cărei opere constau în povestioare distractive şi biografii condensate – Antigonus din Carystus – în jurul anului 240 î.Hr. Aristotel, care a scris un secol mai târziu şi a exercitat o influenţă mult mai mare, a corelat – în mod corect – acest fenomen al schimbării culorii cu frica şi, până la Renaştere, teoria «modificării culorii în funcţie de mediu» a fost aproape complet abandonată. Dar ea revine în forţă şi – până în ziua de astăzi – acesta este aproape singurul lucru pe care oamenii îl «cunosc» despre cameleoni.

Cameleonii pot să stea complet nemişcaţi câteva ore concomitent. Din această cauză, dar şi datorită faptului că mănâncă foarte puţin, s-a crezut secole de-a rândul că se hrănesc cu aer. Nici acest lucru nu este adevărat, fireşte.

Cuvântul „cameleon” este de origine greacă. Cele mai mici specii sunt cele din familia Brookesia minima, care au o lungime de 25 mm; cele mai mari fac parte din familia Chaemaeleo parsonnii, care măsoară peste 610 mm. Specia cea mai cunoscută de cameleoni este Chamaeleo chamaeleon, cuvinte ce par preluate dintr-un cântec.

Cameleonii îşi rotesc şi îşi focalizează ochii independent unul de altul, privind în acelaşi timp în două direcţii diferite, dar sunt complet surzi.

Biblia ne interzice să mâncăm cameleoni.“

Asta ne învăţa, în urmă cu câţiva ani, prima Carte a ignoranţei. Lucruri bine de ştiut, fără putinţă de tăgadă!

Dar iată că tocmai cînd începeam să ne simţim din nou confortabil cu ideile noastre preconcepute şi autosuficienţa de a şti TOT, echipa Quite Interesting (adică QI, adică John Lloyd şi John Mitchinson) loveşte încă o dată, cu o nouă tranşă de greşeli şi concepţii eronate, dar – surpriză! – general acceptate. A doua carte a ignoranţei vine cu o altă serie de întrebări simple, cu răspunsuri aparent de la sine înţelese, pe care probabil sîntem siguri că le ştim şi cu ochii închişi. Dar să nu ne dăm mari, totuşi, şi să deschidem bine ochii, fiindcă, aşa cum spune şi mottoul cărţii: „Toţi suntem ignoranţi, dar fiecare într-un alt domeniu“ (Will Rogers). Important este să ştim că nu ştim. Dacă nu ştim că nu ştim, ei bine, nicio pagubă: fix pentru asta există A doua carte a ignoranţei. Să ne înveţe, de pildă, că portocalele nu sînt, aşa cum credeam că ştim, portocalii! Că liliecii nu sînt orbi. Că vikingii nu purtau coifuri cu coarnă. Că Napoleon nu era scund. Că nu există ceea ce numim „peşte“ şi o mulţime de alte curiozităţi pe care, în ignoranţa noastră, credeam că le cunoaştem ca-n palmă. Apropo, de cîte ori nu v-aţi întrebat ce riscaţi dacă vă trosniţi încheieturile degetelor? Of, şi ce simplu era răspunsul:

„În cel mai rău caz, o să vă alegeţi cu o strângere de mână flască. Ştim acest lucru datorită perseverenţei dovedite de un medic octogenar din California, dr. Donald L. Unger. Ameninţat în copilărie de mama lui că, dacă nu încetează să-şi mai trosnească încheieturile degetelor, o să se îmbolnăvească de artrită, medicul a iniţiat un experiment, trosnindu-şi încheieturile de la mâna stângă (dar nu şi de la dreapta) în fiecare zi, timp de peste şaizeci de ani. Concluzia la care a ajuns a fost că trosnirea încheieturilor nu are niciun efect grav. La finele experimentului, susţine el, “am ridicat privirea spre ceruri şi am spus: «Mamă, te-ai înşelat, te-ai înşelat, te-ai înşelat!» Eforturile sale i-au adus în 2009 premiul IgNobel pentru medicină, o parodie a premiilor Nobel, lansat în 1991 şi acordat anual pentru acele cercetări care “mai întâi ne stârnesc râsul şi apoi ne îndeamnă să gândim”.

Asta nu înseamnă însă că trosnirea încheieturilor este inofensivă: poate duce la umflarea articulaţiilor şi la inflamarea ligamentelor, iar cu timpul poate reduce forţa de strângere a mâinii.

Încheieturile degetelor, la fel ca majoritatea articulaţiilor mobile ale corpului, sunt numite articulaţii sinoviale, deoarece conţin un fluid ciudat, lichidul sinovial, care are rolul de a lubrifia şi proteja încheietura. El nu curge însă ca majoritatea fluidelor corporale, ci are o consistenţă vâscoasă, de gel, cam ca albuşul de ou (de aici şi numele său, de la syn, care însemană “cu” în limba greacă, şi ovum, “ou” în latină). În interiorul fiecărei articulaţii, între extremităţile celor două oasde, există o capsulă plină cu lichid sinovial şi închisă cu o membrană. Când trageţi de oase, depărtându-le unul de celălalt, membrana se întinde. Astfel presiunea în capsulă scade şi, când fluidul se deplasează pentru a umple vidul creat, se formează dioxid de carbon. Pocnetul care se aude este dat de formarea bulelor de dioxid de carbon (nu de spargerea lor) în interiorul capsulei.

Dacă am radiografia o articulaţie imediat după ce aceasta a trosnit, bulele de dioxid de carbon ar fi perfect vizibile. Încheietura respectivă nu mai poate trosni încă o dată decât după ce bulele s-au redizolvat în lichidul sinovial; iată de ce nu puteţi trosni o încheietură de mai multe ori la rând.

Trosnetul articulaţiilor are un nume ştiinţific: crepitus, de la crepare, “a crăpa” în limba latină.

Termenul artrită provine din limba greacă, unde arthron înseamnă “încheietură”, iar itis este un sufix cu sensul de “inflamaţie”. Boala există de când au apărut pe lume animalele cu schelet articulat (dovezile atestă că unii dinozauri aveau articulaţii artritice la laba piciorului). Primele indicii privind artrita la oameni sunt cele detectate la mumiile din Egiptul antic, care datează din jurul anului 4 500 î.C.

Există peste o sută de tipuri de artrită, care afectează toate grupurile etnice, indiferent de vârstă. După stres, această boală este, în Marea Britanie, la originea unui număr mai mare de zile de muncă pierdute, comparativ cu toate celelalte afecţiuni cunoscute, la un cost anual estimat de 5,8 miliarde de lire sterline. Un sfert din totalul adulţilor britanici îşi consultă în fiecare an medicul de familie pentru probleme legate de artrită.

Iar încheieturie trosnite nu sunt responsabile pentru nici unul dintre aceste cazuri.“

Până una-alta, echipa editorială de la Nemira îşi trosneşte temeinic degetele, oferindu-ne în curând cel de-al doilea compediu în limba română al concepţiilor greşite şi al greşelilor frecvente selecţionate din programul Quite Interesting de la BBC.

(Editura Nemira a publicat deja în două tiraje traducerea doamnei Iris
Manuela Gâtlan-Anghel.)