Dacă în Biblioteca nopţii Alberto Manguel ne cucerea cu povestea absolut fascinantă a bibliotecilor lumii, fictive sau autentice, a felului în care acestea au influenţat de-a lungul secolelor vieţile a nenumăraţi cititori, unii dintre ei celebri, alţii, cei mai mulţi, pierduţi în negura anonimatului, ei bine, în Istoria lecturii, Manguel sărbătoreşte pur şi simplu calitatea profund umană a cititului. „Căci dorinţa de-a citi, ca şi toate celelalte dorinţe care frământă nefericitele noastre suflete, poate fi analizată. ” – acesta este unul dintre mottourile cărţii, aparţinându-i, nici mai mult, nici mai puţin, decât uneia dintre cele mai rafinate cititoare din „istoria lecturii“: Virginia Woolf.

Ca şi maestrul său Borges, Alberto Manguel s-a născut în 1948 la Buenos Aires, dar a crescut la Tel-Aviv, unde tatăl său a fost primul ambasador argentinian în Israel. La vârsta de şapte ani, când familia lui s-a întors în Argentina după alungarea lui Peron, a învăţat să vorbească fluent spaniola, primele lui limbi fiind engleza şi germana (pe care le vorbea cu guvernanta lui). La şaisprezece ani, în timp ce lucra la librăria Pygmalion din Buenos Aires, Jorge Luis Borges, aproape orb la vremea aceea, l-a rugat să vină la el acasă şi să îi citească. Pentru Manguel, relaţia aceasta a avut o importanţă fundamentală: i-a citit lui Borges din 1964 până în 1968, în apartamentul modest al acestuia, unde locuia cu mama sa, experienţă despre care Manguel povesteşte pe îndelete şi absolut splendid în Istoria lecturii:

„Într-o după amiază, Jorge Luis Borges a venit la prăvălie însoţit de mama lui, care avea optzeci şi opt de ani. Era celebru, dar citisem doar câteva din poeziile şi povestirile sale şi nu mă simţisem copleşit de ceea ce scria. Era aproape cu totul orb şi totuşi refuza să poarte baston, îşi şi trecea mâna peste rafturi de parcă ar fi putut vedea titlurile cu degetele. Căuta cărţi care să-l ajute să studieze anglo-saxona, ultima lui pasiune, şi comandasem pentru el dicţionarul lui Skeat şi o versiune adnotată a Bătăliei de la Maldon. Mama lui Borges şi-a pierdut răbdarea; «Oh, Georgie», a spus ea. «Nu ştiu de ce-ţi pierzi vremea cu anglo-saxona, în loc să studiezi ceva folositor, cum ar fi latina sau greaca!» La urmă, el s-a întors şi mi-a cerut câteva cărţi. Am găsit unele şi mi -am notat titlurile celorlalte şi apoi, când era pe punctul să plece, m-a întrebat dacă eram ocupat serile, pentru că avea nevoie (a spus-o ca pe o scuză) de cineva care să-i citească, întrucât mama lui începea să obosească foarte repede. Am acceptat.

În următorii doi ani i-am citit lui Borges, cum au făcut mulţi alţi norocoşi sau cunoştinţe întâmplătoare, fie seara, fie, dacă orarul de la şcoală permitea, dimineaţa. Ritualul era întotdeauna acelaşi. Ignorând liftul, urcam scările spre apartamentul său (scări similare cu acelea pe care Borges le urcase cândva, purtând un exemplar nou achiziţionat din O mie şi una de nopţi; nu observase un geam deschis şi se alesese cu o tăietură urâtă, care se infectase, provocându-i deliruri şi inducându-i ideea că era pe cale să înnebunească); sunam la sonerie; eram condus de către cameristă printr-o intrare cu draperii într-un salon mic, în care Borges venea să mă-ntâmpine, cu mâna lui moale întinsă. Nu existau preliminarii; se aşeza în aşteptare pe canapea în timp ce eu luam loc într-un fotoliu, iar vocea-i vag astmatică sugera ce aveam să citim în seara aceea. «Alegem Kipling în seara asta? Eh?» Şi evident că nu aştepta un răspuns.“ (Istoria lecturii)

Nici noi nu aşteptăm răspunsuri, însă atunci când ni se oferă asemenea bijuterii de poveşti, precum cele pe care Manguel le închide între copertele celor două cărţi ale sale, Biblioteca nopţii şi Istoria lecturii, ar fi mai mare păcatul să le ratăm. Şi pentru că nu mă pot abţine, vă mai împărtăşesc una dintre nenumăratele şi savuroasele mărturisiri ale lui Alberto Manguel despre relaţia sa specială cu maestrul Borges:

„N-am avut niciodată sentimentul că îmi făceam doar datoria citindu-i lui Borges; dimpotrivă, experienţa aceasta era ca un fel de captivitate fericită. Eram cucerit nu într-atât de textele pe care mă făcea să le descopăr (multe din acestea au devenit mai apoi favoritele mele), cât de comentariile sale, care erau imens, dar nu supărător de erudite, foarte hazlii, uneori crude, aproape întotdeauna necesare. Simţeam că eram unicul proprietar al unei ediţii grijuliu adnotate, alcătuită exclusiv de dragul meu. Desigur, nu eram; eu (ca mulţi alţii) eram doar carnetul lui de notiţe, un aide-mémoire de care bătrânul avea nevoie ca să-şi pună în ordine ideile. Dorinţa mea cea mai mare era să fiu un asemenea instrument.“ (Istoria lecturii)

Despre aceste ore nepreţuite de lectură şi conversaţie, Manguel a mai scris în scurtul său eseu With Borges, publicat în 2004. Şi Borges, şi Manguel sunt în primul rând cititori, şi apoi autori, pentru amândoi lectura fiind un act de iubire şi biblioteca un labirint al pasiunii.

Pentru multe-multe alte asemenea mărturisiri, împătimiţii lecturii, iubitorii bibliotecilor, pasionaţii textelor lui Borges, degustătorii de rafinamente literare sunt sfătuiţi să stea cu ochii pe librării!