“The future must be won

Pornind de la amabila invitatie a prietenilor de la Editura Nemira, ieri am vizionat la Hollywood Multiplex ecranizarea cartii Jocul lui Ender de Orson Scott Card.

Recunosc de la bun inceput ca nu am citit cartea, dar ca sunt mare fan filme si seriale SF, ceea ce nu-i acelasi lucru, sunt sigura ca ar spune multi. Avantajul meu a fost, totusi, acela ca, necitind cartea, am putut aprecia filmul fara sa ma las influentata de opinii formate anterior despre personaje si actiune. Este un lucru bun, cred eu, cand un film te face sa vrei sa fugi in librarie si sa cumperi cartea. Asa m-am simtit eu dupa Jocul lui Ender.

Desi prima impresie a fost ca vad un fel de Harry Potter in scoala militara, nicidecum la Hogwarts, pe parcursul filmului m-am lamurit ca nici vorba de asa ceva! Asocierea a fost cauzata de faptul ca Ender pare la inceput un pusti timid, slabanog si foarte concentrat pe a nu-si arata vulnerabilitatile, atat pe cele care exista in mod inerent prin varsta pe care o are, cat si unele mai subtile de atat, care tin de capacitatea lui de gandire in profunzime, de analiza strategica, de anticipare a emotiilor si actiunilor oponentilor sai si de gasirea, pe loc, a unor metode de a-i combate. De ce spun ca asta este o vulnerabilitate, in primul rand? Pentru ca Ender trebuie sa se deschida foarte mult pentru a percepe aceste semnale, pe de-o parte. Pe de alta parte, am simtit ca il sperie potentialul lui, pentru ca este la fel de abil in a-si evalua propriile intentii si este constient ca latura sa inclinata spre violenta, cat si cea inclinata inspre compasiune ii pot distruge misiunea.

Asa Butterfield il joaca pe Ender cu pricepere, restul actorilor m-au impresionat mai putin, dar mi-a placut ca actiunea si jocul dintre personaje a fost… cuminte, fara artificii si lacrimi inutile.

Efectele speciale nu m-au dat pe spate si nici coloana sonora. O spun cu admiratie, pentru ca urasc nebunia din ultimii ani de la Hollywood de a folosi in exces aceste efecte pentru orice robotel si orice batalie in filmele SF, precum si muzica aceea care iti sparge timpanele si iti da fiori pe sira spinarii doar pentru a-ti crea o stare anume. Nota 10 pentru asta!

Povestea, dupa cum discutam cu Delia Marc, de la filme-carti.ro, care a citit cartea, a fost respectata, s-a extras cumva esenta din ea. Acum, pentru ca m-am decis sa o citesc, imediat ce termin ce am acum in brate, ma voi lamuri singura.

Din film, am constatat ca povestea, felul in care incepe si se termina, putea fi mai bine exprimata. Apoi, s-a pus prea putin accentul pe influenta pe care cei doi frati au avut-o asupra lui Ender (doua personalitati contradictorii, Peter si Valentine, agresivitatea si compasiunea, aflandu-se intr-un melanj in interiorul fiintei lui Ender). Am inteles faptul ca nu doar intreaga omenire este in pericol de a fi distrusa daca balanta inclina mai mult intr-o parte sau cealalta, ci si Ender, iar ca pana la urma, razboiul cu Formicii nu este altceva decat o oglinda pentru razboiul intern al fiecarui om cu ceea ce nu poate intelege sau controla in sine si in exteriorul sau.

Adultii cred ca Formicii sunt o amenintare ce trebuie distrusa deoarece nu sunt in stare sa comunice cu ei. In esenta, adultii nu pot castiga razboiul (de aceea folosesc copii pe post de soldati) pentru ca si-au pierdut acea parte deschisa, vulnerabila, empatica despre care spuneam ca mai exista inca la Ender, cat si creativitatea folosita de acestia intr-un joc, un joc fatal pentru ca de data asta nu-i vorba doar despre un joc, in timp ce copilul, oricat de exceptional ar fi ca strateg militar, mai poate sa gandeasca si sa simta dincolo de barierele obisnuite de comunicare.

Sunt multe de descoperit in aceasta poveste. Recomand in special parintilor sa le puna cartea in mana copiilor lor si s-o citeasca si ei, pentru ca au ce invata. Eu, una, asta o sa fac, dar mai incolo.

Cu drag,

Erika”

Sursa: blog.serialreaders.com