Nu-ţi trebuie decât o gaură de vierme, Marele accelerator de hadroni sau o rachetă foarte, foarte rapidă
“Bună ziua. Numele meu este Stephen Hawking. Sunt fizician, cosmolog și visător… oarecum. În ciuda faptului că nu mă pot mișca și sunt nevoit să vorbesc cu ajutorul unui calculator, în mintea mea sunt liber. Sunt liber să explorez universul și să-mi pun câteva din marile întrebări, cum ar fi: este posibil să călătorim în timp? Am putea deschide un portal către trecut, am putea descoperi o scurtătură spre viitor? În fond, putem oare să ne slujim de legile naturii pentru a deveni nici mai mult, nici mai puțin decât stăpânii timpului?
Cândva, ideea de călătorie în timp era considerată a fi o erezie științifică. În general, evitam să abordez subiectul de teamă să nu fiu catalogat drept un lunatic. În ziua de astăzi nu mai sunt atât de precaut. De fapt, mă simt mai aproape de cei care au construit Stonehenge. Am devenit obsedat de timp. Dacă aș avea o mașină a timpului, aș vizita-o pe Marilyn Monroe în vremurile ei bune sau aș pica pe capul lui Galileo fix când își întoarce telescopul către astre. Ba chiar aș merge până la sfârșitul lumii ca să aflu cum se termină toată povestea cosmică.
Spre a vedea cum ar fi posibil oricare dintre aceste lucruri, trebuie să privim timpul așa cum este văzut el de fizicieni – drept a patra dimensiune. Nu este atât de greu cum pare. Orice școlar atent știe că toate obiectele fizice, inclusiv persoana mea în scaunul cu rotile, există în trei dimensiuni. Toate lucrurile au o lățime, o lungime și o înălțime.
Însă mai există un tip de „lungime“, durata în timp. Un om trăiește până la 80 de ani, să zicem; pietrele de la Stonehenge, de pildă, sunt acolo de mii de ani. Iar sistemul nostru solar va dăinui vreme de miliarde de ani. Toate au o durată în timp, așa cum au o lungime în spațiu. Călătoria în timp nu înseamnă decât călătoria în această a patra dimensiune.
Ca să înțelegem mai bine ce presupune ea, haideți să ne imaginăm că mergem cu mașina, o chestiune cât se poate de banală, unii o facem zilnic. Conducem în linie dreaptă – asta înseamnă că mergem într-o di- mensiune. Când virăm la stânga sau la dreapta – adăugăm a doua dimensiune. Mergem cu mașina în sus și în jos pe un drum de munte, cu serpentine și astfel ne mișcăm și pe înălțime, deci călătorim în trei dimensiuni. Cum oare călătorim în timp? Cum ne croim drum în a patra dimensiune?
Haideți să o luăm pe calea science-fictionului pentru moment. Adesea, filmele despre călătorii în timp se concentrează asupra unei mașinării complicate, ce necesită cantități vaste de energie pentru a se pune în funcțiune. Mașina își croiește drum prin cea de-a patra dimensiune, un tunel în timp. Călătorul în timp, un individ curajos, poate nițel prea cutezător, însă pregătit pentru orice grozăvie, pășește în tunelul tim- pului și reapare cine știe pe unde. Conceptul se dovedește puţin cam tras de păr, posibil ca realitatea să fie complet diferită, dar ideea în sine nu este chiar așa de aiurită precum pare la prima vedere.
Și noi, fizicienii, ne-am gândit la tuneluri prin timp, dar le abordăm din alt unghi. Ne punem problema dacă aceste portaluri, spre trecut sau spre viitor, pot fi măcar posibile în contextul legilor firii. Se întâmplă să credem că ele există. Mai mult, le-am dat și o denumire: găuri de vierme.
Adevărul este că găurile de vierme se găsesc peste tot în jurul nostru, numai că sunt mult prea mici pentru a putea fi văzute. Găurile de vierme sunt minuscule. Apar în micile fisuri și colțișoare ale spațiului și timpului. Poate vi se pare un concept greu de digerat, dar aveți răbdare cu mine.
Nimic nu este perfect plan sau solid. Dacă priviți cu atenție și îndeajuns de aproape, orice lucru prezintă găurele și cute. Este un principiu fizic de bază, se aplică până și timpului. Chiar și un obiect cu suprafața netedă, cum ar fi o bilă de biliard, are mici crevase, cute și adâncituri. Acum, este ușor să demonstrăm asta în trei dimensiuni. Dar, credeți-mă, același lucru este valabil și în cea de-a patra dimensiune. Și în timp există mici crevase, cute și adâncituri. Până la cea mai mică scară, mai mică decât moleculele chiar, mai mică decât atomii – ajungem la un nivel denumit spumă cuantică. Aici există găurile de vierme. Mici tuneluri și scurtături prin spațiu și timp care se formează, dispar și se reformează constant în această lume cuantică. Și efectiv leagă două locuri separate și două momente separate în timp.
Din păcate, aceste tuneluri ale timpului, așa cum există ele în reali- tate, nu sunt mai lungi decât o triliardime de triliardime de miliardime dintr-un centimetru. Mult prea mici pentru a permite unui om să treacă prin ele – dar de aici provine noțiunea de mașină a timpului prin intermediul găurilor de vierme. Unii cercetători sunt de părere că ar fi posibil să stabilizăm o gaură de vierme și să o mărim de foarte multe trilioane de ori până ajunge suficient de largă spre a permite trecerea unui om sau chiar a unei navete spațiale.
Cu suficientă putere și progres tehnologic, am putea chiar construi o uriașă gaură de vierme în spațiu. Nu spun că poate fi făcut acest lucru, dar dacă ar fi posibil, ar constitui un dispozitiv cu totul remarcabil. Un capăt ar putea fi amplasat aici, în apropierea Pământului, iar celălalt foarte, foarte departe, lângă cine știe ce planetă îndepărtată.
Teoretic vorbind, un tunel al timpului sau o gaură de vierme ar putea să facă mai mult decât să ne ducă pe alte planete. Dacă ambele capete ale tunelului sunt amplasate în același loc, dar sunt separate prin timp, și nu prin distanță, o navă spațială ar putea să zboare în tunel și să iasă tot în apropierea Pământului, dar undeva în trecutul îndepărtat. Poate dinozaurii vor putea să fie martori la aterizarea acestei nave”.
Fragment din articolul “Cum să construieşti o maşină a timpului”, de Stephen Hawking, preluat din MailOnline cu acordul autorului, publicat în CPSF05. Traducere din limba engleză de Alexandra Popescu.
Citeşte şi alte articole din CPSF05 pe cpsfa.ro.
Tweet
