“Uşa începe să vibreze. E fragilă, făcută din lăstari de bambus, legaţi laolaltă cu sfoară zdrenţuită. Vibraţia e subtilă şi încetează aproape imediat. Îşi saltă capetele să asculte, amândoi, un băiat de paisprezece ani şi un bărbat de cincizeci, de spre care toată lumea crede că e tatăl celui dintâi, dar care s-a născut în apropierea altei jungle, pe o altă planetă, la sute de ani-lumină depărtare. Stau întinşi, goi până la brâu, în capetele opuse ale colibei, în paturi de campanie protejate de câte o plasă de ţânţari. Aud un trosnet îndepărtat, zgomotul pe care îl face un animal rupând o creangă dintr-un copac, dar acum sună de parcă întregul copac ar fi fost făcut fărâme.

– Ce-a fost asta? întreabă băiatul.

– Sst, vine răspunsul bărbatului.

Se aude ţârâitul insectelor, şi nimic altceva. Bărbatul îşi trece picioarele peste marginea patului când reîncepe vibraţia. Mai îndelungată, mai puternică, urmată de un alt trosnet, de data asta mai apropiat. Bărbatul se ridică şi se îndreaptă încet spre uşă. Linişte. Respiră adânc şi îşi apropie încet mâna de zăvor. Băiatul se saltă în capul oaselor.

– Nu, şopteşte bărbatul şi în clipa aceea prin uşă trece lama unei săbii, lungă şi strălucitoare, dintr-un metal care nu se găseşte pe Pământ, şi i se afundă adânc în piept.

Îi iese cu cincisprezece centimetri în afara spatelui şi e retrasă foarte repede. Bărbatul scoate un mormăit. Băiatului i se taie respiraţia.

– Fugi, spune bărbatul, cu ultima suflare.

Şi cade mort la podea.

Băiatul sare din pat şi se repede în peretele din spate. Nu se osteneşte să deschidă uşa sau fereastra: trece literalmente prin perete, care se despică de parcă ar fi fost de hârtie, deşi e făcut din lemn dur, rezistent, de mahon african. Se avântă în noaptea din Congo, sare peste copaci, sprintează cu o viteză de vreo nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră. Văzul şi auzul lui sunt mult mai pătrunzătoare decât cele omeneşti. Ocoleşte copacii, sfâşie încâlceala lujerilor, trece peste pâraiele mici dintr-un singur salt. Paşii grei din spatele lui sunt tot mai aproape, distanţa se micşorează cu fiecare secundă. Şi urmăritorii sunt bine înzestraţi. Şi au ceva cu ei. Ceva de care a auzit vorbindu-se, ceva pe care nu şi-a închipuit c-o să-l vadă pe Pământ.

Trosnetele se apropie. Băiatul aude un muget gros, puternic.

Ştie că, indiferent ce s-ar afla în spatele lui, prinde viteză. Zăreşte un gol în jungla din faţă. Când ajunge acolo, dă cu ochii de o viroagă imensă, lată de nouăzeci de metri şi tot atât de adâncă, adăpostind un râu. Pe malul apei sunt bolovani uriaşi. S-ar face zob dacă ar cădea peste ei. Singura lui opţiune e să treacă de viroagă. Ar avea un mic avans şi o şansă. O şansă să-şi salveze viaţa. E o săritură aproape imposibilă, chiar şi pentru el, chiar şi pentru oricare dintre semenii lui de pe Pământ. Să se întoarcă, să coboare sau să încerce să lupte înseamnă moarte sigură. N-are de ales.

În spatele lui răsună un muget asurzitor. Urmăritorii sunt la şase sau la cel mult nouă metri. Face cinci paşi înapoi şi o rupe la fugă – şi, chiar înainte de a ajunge pe margine, se desprinde de pământ şi zboară peste viroagă. E în aer vreme de trei sau patru secunde. }ipă, cu braţele întinse înainte, aştep tându-se fie să ajungă dincolo în siguranţă, fie să-şi găsească sfârşitul. Atinge solul şi se rostogoleşte, oprindu-se la rădăcina unui copac uriaş. Zâmbeşte. Nu-i vine să creadă c-a reuşit, că o să supravieţuiască. Nu vrea să fie văzut şi ştie că trebuie să se îndepărteze de ei, aşa că se ridică. Va trebui să alerge iarăşi.

Se întoarce spre junglă. Moment în care o mână enormă îi cuprinde gâtul. E săltat de la pământ. Se zbate, loveşte cu picioarele, încearcă să se elibereze, dar ştie că e zadarnic. Ar fi trebuit să se aştepte la asta, să ştie că sunt pe ambele părţi, că, odată ce l-au descoperit, nu mai are scăpare. Mogadorianul îl ridică, astfel încât să-i poată vedea pieptul, să-i vadă amuleta agăţată de gât, o amuletă pe care n-o pot purta decât el şi cei asemenea lui. I-o smulge şi o ascunde undeva, în haina lui lungă, neagră, şi, când iese iarăşi la iveală, mâna lui strange sabia din metal alb, strălucitor. Băiatul se uită în ochii mogadorianului, negri, adânci, larg deschişi, lipsiţi de orice emoţie, şi spune:

– Moştenirile sunt vii. Ceilalţi se vor găsi unul cu altul şi, când vor fi pregătiţi, vă vor distruge.

Mogadorianul râde, răutăcios, batjocoritor. Ridică sabia, singura armă din univers ce poate spulbera vraja care l-a protejat până azi pe băiat şi care va continua să-i protejeze peceilalţi. Lama ia foc, e învăluită de o flacără argintie când se înalţă către cer, de parcă ar prinde viaţă, simţindu-şi menirea şi schimonosindu-se în aşteptare. Şi cade, un arc de lumină accelerând prin întunecimea junglei, şi băiatul încă mai crede că o parte din el va supravieţui, că va reuşi să se întoarcăacasă. Închide ochii chiar înainte de lovitura sabiei. Şi apoi se termină totul”.

Fragment din volumul Eu sunt numărul patru, de Pittacus Lore, acum cu 40% reducere.