Romanul „Delicatețe”, ecranizat cu Audrey Tautou și François Damiens în rolurile principale, a apărut la Editura Nemira.
O filă dintr-un calendar îți rupe într-o zi viața în două. Ieri el trăia și viața avea sens. Azi… lumea s-a sfârșit și el nu mai e. Între ieri și azi s-a deschis o prăpastie. Căsătorită cu bărbatul vieții ei, Nathalie îl pierde într-o dimineață în care ea citea o carte. În prima jumătate a cărții el trăia, în cea de-a doua dispăruse. Un accident stupid. Mai există viață după marea iubire? Este întrebarea pentru care încearcă să găsească răspuns romanul „Delicatețe” al lui David Foenkinos, publicat la Editura Nemira.
Scriitor în mare vogă la Paris, pasionat de jazz și de chitară, David Foenkinos a realizat împreună cu fratele lui, Stéphane, scenariul unui film pornind de la povestea din acest roman publicat la Gallimard în 2009, cu Audrey Tautou și François Damiens în rolurile principale.
Dincolo de povestea extrem de emoționantă a femeii care, în plin succes al carierei, îndrăgostită la prima vedere de bărbatul cu care s-a și căsătorit imediat și alături de care a trăit fericirea… aproape cinci ani, romanul propune un text plin de umor care contrabalansează la fiecare rând și la fiecare pagină orice urmă de sentimentalism… Rece și cald în proporții potrivite, dulce și amar în fiecare rând… O întâlnire stranie care prevestește o mare fericire, dar descrisă sec și deloc emoționant, ca o radiografie, ca o operație cu amfiteatrul plin, în care este scos la iveală și expus aproape indecent de nesofisticat mecanismul care declanșează iubirea. Prima invitație. O întreabă ce vrea să bea. „Alegerea ei va fi hotărâtoare”, își spune el și creierul lui parcurge timp de câteva minute lungi cât cei cinci ani pe care aveau să-i trăiască împreună traseul ei mental, arătând că „scânteia” stă în detalii… „Dacă va comanda o ceașcă de cafea decofeinizată, mă ridic și plec de la masă”, gândește el mai departe cu o lipsă de romantism care spulberă toate clișeele încetățenite de veacuri despre „marea iubire”. Pe care o produce brusc și banal… un suc de caise. El parcurge în gând tot ce n-ar trebui să comande ea. Ea parcurge același traseu… „Asta e. Sucul de caise este perfect”, își spune bărbatul. „Dacă alege sucul de caise o iau de nevastă”. Și – culmea! – ea asta alege… Așa începe marea fericire care va fi curmată într-o zi de un accident de mașină. Și sucul de caise o poartă pe Nathalie spre iad. Un iad pe care scriitorul îl descrie la fel de simplu și nedramatic, o relatare exactă și aproape matematică a unei stări de fapt.
„Și totul era acolo. Nimic nu se clintise de la locul lui. Pledul tot pe canapea. Iar ceainicul pe măsuța joasă, alături de cartea pe care o începuse. A fost surprinsă mai ales de poziția semnului de carte. Volumul era astfel tăiat în două: prima parte fusese citită pe când Francois trăia. La pagina 312 era mort. Mai poți continua lectura unei cărți întreruptă de moartea soțului?”
De la pagina 312 începe o altă viață. Ce o așteaptă la final? Un rând… „Nathalie a deschis ochii”. Și un răspuns. Fericirea are formă de plural.
