Fragment: Copiii timpului, de Adrian Tchaikovsky

adrian-tchaikovsky—copiii-timpului_c1Editura Nemira lansează în colecția Nautilus romanul Copiii timpului, de Adrian Tchaikovsky, volum câștigător al Premiului Arthur C. Clarke în 2015.

Ultimii supraviețuitori ai Pământului au scăpat cu greu din lumea lor muribundă și caută supraviețuirea printre stele. Pe urmele unor strămoși îndepărtați, îi așteaptă o adevărată comoară: o planetă terraformată, pregătită pentru ei. Dar în lungul timp care s-a scurs până au ajuns aici,  planeta a fost ocupată, iar refugiul paradiziac a devenit u coșmar.

Două civilizații sunt pe cale să se confrunte pentru a supraviețui. Care se va dovedi adevărata moștenitoare noului Pământ ?

„Ca un roman de Stephen Baxter cu multă istorie alternativă, cu protagoniști numeroși ca într-un space opera de Peter F. Hamilton și cu o dinamică narativă ca ale unui David Brin sau Gregg Bear, Copiii timpului este o carte care nu vrei să se termine.” – SFF World

 

Fragment


FACEREA

DOAR UN BUTOI CU MAIMUŢE

 

În facilitatea Brin 2 nu existau ferestre – rotaţia însemna că „exteriorul” era în permanenţă „jos”, sub tălpi, neluat în seamă. Pe ecranele de pe pereţi era o ficţiune plăcută, o privelişte compozită a lumii de dedesubt, care ignora rotirea lor constantă, înfăţişând planeta ca atârnând nemişcată undeva în spaţiu: marmura verde trebuia să se asorteze cu cea de acasă, aflată la douăzeci de ani-lumină depărtare. La vremea lui, Pământul fusese verde, însă culorile se mai estompaseră de atunci. Probabil că nici nu fusese vreodată la fel de verde ca această lume minunat concepută, unde până şi oceanele sclipeau în culoarea smaraldului datorită fitoplanctonului care menţinea echilibrul oxigenului din atmosferă. Cât de delicată şi complexă era sarcina de a construi un monument viu, care să rămână în picioare mai multe epoci geologice.

Dincolo de desemnarea sa ca astronom, nu avea un nume oficial, deşi în rândul membrilor mai puţini inventivi ai echipajului exista o alegere hotărâtă de a fi numită „Simiana.” Doctorul Avrana Kern a privit planeta şi tot ce i-a venit în minte a fost Lumea lui Kern. Proiectul ei, visul ei, planeta ei. Prima dintre multe altele, a hotărât ea.

Acesta este viitorul. De aici va face omenirea următorul ei mare pas. Aici vom deveni zei.

–Acesta este viitorul, a spus ea cu voce tare.

Glasul ei răsuna în fiecare centru de audiţii al membrilor echipajului, nouăsprezece la număr, deşi cincisprezece dintre ei se aflau chiar în centrul de comandă, alături de ea. Nu era adevăratul centru de comandă – axa lipsită de gravitaţie în jurul căreia se roteau: aceea era pentru energie şi prelucrarea datelor, dar şi pentru încărcătura pe care o aveau.

–De aici va face omenirea următorul ei mare pas.

În ultimele două zile acest discurs îi răpise mai mult timp decât orice alte amănunte tehnice. A fost cât pe ce să rostească propoziţia despre oamenii care vor deveni zei, dar a păstrat-o doar pentru ea. Mult prea controversată, având în vedere neghiobii din Non Ultra Natura (NUN) care rămăseseră acasă. Proiecte ca ale ei stârniseră deja suficiente reacţii adverse. Ah, conflictele din facţiunile existente la acea dată pe Pământ mergeau mult mai departe: sociale, economice sau, pur şi simplu, noi şi ei, însă Kern reuşise să inițieze facilitatea Brin – cu mulţi ani în urmă – în ciuda opoziţiei în creștere. Ideea devenise deja un fel de ţap ispăşitor pentru grupurile formate în rândul rasei umane. Nişte primate certărețe, toate. Ceea ce contează este progresul. Îndeplinirea potenţialului umanităţii şi al tuturor celorlalte forme de viaţă. Ea fusese mereu una dintre cele mai aprige adversare ale reacției conservatoare care creștea în rândul teroriştilor din cadrul Non Ultra Natura. Dacă şi-ar putea pune planurile în aplicare, ne-am întoarce toţi în peşteri. În copaci. Scopul principal al civilizaţiei este ca noi să depășim limitele naturii, primitivi mărunţi şi plicticoşi.

–Desigur, ne sprijinim pe umerii altora.

Formularea iniţială, cea care exprima modestia ştiinţifică acceptată, era „pe umerii giganţilor”, dar ea nu ajunsese în acea poziţie îngenunchind în faţa generaţiilor din trecut. Pitici, nenumăraţi pitici, s-a gândit ea, iar apoi – abia şi-a putut reţine un chicotit înfiorător – pe umerii maimuţelor.

La un gând al ei, un ecran-perete şi HUD-urile [1.] din Ochiul Minţii lor au afișat schiţa generală a lui Brin 2 pentru a fi văzută de toţi. Dorea să le îndrepte atenţia şi să îi îndrume să aprecieze cum se cuvine triumful ei – pardon, al lor. Aşa: indicatorul nucleului central, încercuit de inelul vieţii şi al ştiinţei, era lumea lor în formă de tor. La un capăt al nucleului era umflătura inestetică a Modulului-Santinelă, care urma să fie lăsat să plutească liber pentru a deveni postul de observaţie cel mai lung şi mai singuratic din univers. Capătul opus al indicatorului se lăuda cu Butoiul și Flaconul. Conţinutul: maimuţe şi, respectiv, viitorul.

–Trebuie să le mulţumesc în mod deosebit echipelor tehnice conduse de doctorii Fallarn şi Medi pentru activitatea lor neobosită în domeniul reformatării – şi, fără să vrea, a fost pe cale să spună „a lumii lui Kern” – planetei-subiect aleasă de noi, pentru a asigura un mediu sigur şi ocrotitor pentru măreţul nostru proiect.

Desigur, Fallarn şi Medi erau de mult în drum spre Pământ și, după încheierea activității de cinsprezece ani, începuseră călătoria de întoarcere de treizeci de ani. Dar asta nu era decât un mod de a pregăti terenul, ca să deschidă calea pentru Kern şi visul ei. Suntem – sunt – tot ce presupune această activitate.

O călătorie de douăzeci de ani-lumină spre casă. În timp ce treizeci de ani abia se scurg pe Pământ, pentru Fallarn şi Medi vor trece doar douăzeci de ani în sicriele lor reci. Pentru ei, călătoria este aproape la fel de rapidă ca viteza luminii. De ce minuni suntem în stare!

Din punctul ei de vedere, motoarele care o propulsau cu o viteză apropiată de cea a luminii nu reprezentau decât niște unelte neinspirate pentru a o mişca printr-un univers pe care biosfera Pământului era pe cale să îl moștenească. Deoarece umanitatea poate fi mai fragilă decât ne putem închipui, de aceea am aruncat năvodul nostru din ce în ce mai în larg…

Istoria umanităţii stătea în echilibru pe o muchie de cuţit. În cele din urmă, mileniile de ignoranţă, prejudecăţi, superstiţii şi eforturile disperate îi aduseseră în acel punct: omenirea va da naştere unor noi forme de viaţă, înzestrate cu inteligență, după propria sa imagine. Umanitatea nu va mai rămâne singură.

Chiar şi în viitorul neînchipuit de îndepărtat, când Pământul va fi cuprins de flăcări şi ţărână, va exista o moştenire răspândită dincolo de stele – o specie infinită, în expansiune, alcătuită din vieţi de pe Pământ, îndeajuns de diversă pentru a supravieţui, indiferent de noroc, până la dispariția întregului univers şi, probabil, și dincolo de asta. Chiar dacă vom muri, vom trăi prin copiii noştri.

Să îi lăsăm pe cei din mişcarea NUN să își pună speranțele într-un singur plan și să îşi predice jalnicul crez al purităţii şi al supremaţiei umane, sa gândit ea. Noi vom evolua mai repede decât ei. Îi vom lăsa în urmă. Aceasta va fi prima dintre cele peste o mie de lumi cărora le vom da viaţă.

Pentru că suntem zei, şi suntem singuri, de aceea vom crea…

________

[1.] Prescurtare pentru Head-up Display sau bara de stare care îi prezintă utilizatorului informaţii privind scorul, situaţia resurselor etc. în timpul jocurilor video.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *