Palpitant. Tulburător. Memorabil.

În Silozul, bestseller internațional, Hugh Howey construiește un univers distopic înfricoșător, în care locuitorii unei lumi postapocaliptice comunică cu exteriorul doar prin intermediul unui ecran, fără posibilitatea de a părăsi silozurile în care locuiesc.

Aici trăiesc o viață plină de reguli și legi nescrise, de secrete și minciuni. Toți trebuie să se supună, dar unii, cei mai periculoși, îndrăznesc să spere și să viseze, infectându-i pe ceilalți cu optimismul lor. Pedeapsa pentru ei e simplă și fatală: sunt lăsați să iasă afară. Juliette Nichols este una dintre aceste persoane. Poate ultima.

„În fiecare locuitor al silozului există o speranță tainică, ucigătoare. O speranţă ridicolă, fantasmagorică. Sperau că, dacă nu pentru ei, poate măcar pentru copiii lor sau pentru copiii copiilor lor, viața în exterior avea să fie din nou posibilă.”

Locuitorii silozului 18 trăiesc într-un complex dotat cu toate facilitățile. Oricum nu ar putea ști dacă le lipsește ceva, din moment ce Silozul reprezintă viața lor. Aici s-au născut și vor muri. Nu poți duce lipsa a ceva ce nu știi că a existat, dar locuitorii silozului descoperă că foarte multe informații sunt ascunse de ei. După servere, după uși închise. După ecran. Ei văd doar imaginea dezolantă a realității de afară, dar ce înseamnă acest lucru pentru ei? Cum poți defini afară pentru cineva care a locuit întreaga sa viață sub pământ?

Universul distopic creat de Hugh Howey este răscolitor. Predomină o atmosferă claustrofobică, sumbră, cu ecouri horror. O lume în care aerul este toxic, unde oamenii au trăit de când își amintesc într-un siloz subteran, un buncăr imens, în care pedeapsa capitală poartă numele de curățire, cea mai importantă lege și cea mai profundă religie.

Preoții spun că silozul întotdeauna a existat, creat de un zeu îngăduitor ca să îi protejeze pe oameni de lumea exterioară. Dar există cărți pentru copii, cu ilustrații, în care este înfățișată o planetă colorată. Adevăr sau minciună? Ficțiune sau realitate?

Silozul este o carte despre evadarea din tipare. Pentru oricine interesat de psihologia maselor și manipulare, sau de limitele psihicului uman, sau de percepția realității, sau, pur și simplu, în căutarea unei cărți altfel, bine scrisă și complexă, Silozul e răspunsul.

Fragment

În timp ce Holston urca spre moartea lui, copiii se jucau. Îi auzea ţipând aşa cum o fac numai când sunt fericiţi. Pe când ei alergau deasupra, cu fre nezie, cu paşii bubuindu-le în toate părţile, el nu se grăbea, îşi şerpuia drumul pe scara în spirală, buclă după buclă, călcând de fiecare dată metodic şi apă sat, cu cizmele vechi răsunând pe treptele metalice.

Ca şi cizmele tatălui său, treptele purtau ur mele vremii. Vopseaua se ţinea de ele în fărâme debile, mai ales la colţuri şi în părţile de dedesubt, unde se afla în siguranţă. Traficul de pe alte por ţiuni ale scării ridica praful care tremura în nori mărunţi. Holston simţea vibraţiile în ba lustrada uzată până la metalul strălucitor. Asta îl uimea întotdeauna: cum reuşeau secolele de pal me goale şi de picioare târşâite să uzeze oţelul ma siv. Câte o moleculă la fie care atingere, aşa îşi închipuia. Fie care viaţă mis tuia un strat, exact aşa cum mistuia silozul acea viaţă.

Fiecare treaptă era uşor curbată de paşii mai mul tor generaţii, cu muchia rotunjită în jos, ca buza unui copil îmbufnat. În centru, aproape că nu se mai zărea nicio urmă a micilor romburi care ofe reau cândva aderenţă. Absenţa nu li se putea de duce decât datorită modelului din părţile late rale, a măruntelor umflături piramidale care-şi înălţau deasupra oţe lului plat muchiile ondulate şi pistruii de vopsea.

Holston ridica o cizmă veche către o treaptă ve che, o apăsa în jos, apoi repeta aceleaşi mişcări. Se pierdea în ceea ce făcuseră nenumăraţi ani, în în de părtarea de molecule şi de vieţi, straturi după straturi măcinate până la transformarea într-un praf fin. Şi se gândea, nu pentru prima oară, că nici vieţile, nici scara nu fuseseră menite pentru o ase menea exis tenţă. Colivia îngustă a acelei spirale lungi, care străbătea, ca un pai pus într-o sticlă, si lozul îngropat, nu fusese construită pentru un ase menea abuz. Aidoma celei mai mari părţi a cămi nului lor cilin dric, părea să fi fost făcută în alte sco puri, pentru a îndeplini funcţii de mult uitate. Scara, folosită de ei drept arteră principală de circulaţie pentru mii de persoane ale căror deplasări repetate în sus şi-n jos alcătuiau cicluri zilnice, părea, în viziunea lui Holston, mult mai potrivită pentru a fi întrebuinţată exclusiv în cazuri de urgenţă, şi pro babil numai de câteva zeci de oameni.

Trecu de un alt etaj – un sector în formă de plă cintă, plin cu dormitoare. În timp ce urca ultimele câteva niveluri, o ascensiune pe care n-avea s-o mai facă niciodată, zgomotele desfătării copilăreşti de deasupra se revărsau către el din ce în ce mai so nore. Era râsul tinereţii, al sufletelor care încă nu se confruntaseră cu problema locului în care tră iau, care încă nu simţeau apăsarea pământului din toate părţile, care în minţile lor nu erau nicidecum în gro pate, ci vii. Vii, şi nu uzate, trimiţându-şi sune tele fericirii în picuri în josul treptelor, în triluri nepotrivite cu acţiunile lui Holston, cu hotărârea lui nezdruncinată de a merge afară.

Când se apropia de ultimul nivel, un glas tânăr se ridică deasupra celorlalte, şi Holston îşi aduse aminte de copilul din siloz care fusese el însuşi – de anii de şcoală şi de jocuri. Pe atunci, cilindrul de oţel cu aer sufocant, cu etaje peste etaje de aparta mente, ateliere, grădini hidroponice şi camere de purificare pline cu ţevi încâlcite i se părea un uni vers vast, o întindere imensă, pe care nimeni n-o putea explora niciodată în totalitate, un labirint în care el şi prie tenii lui se puteau rătăci pentru totdeauna.

Dar zilele de atunci se aflau la mai bine de trei zeci de ani distanţă. Copilăria lui Holston părea ceva pe trecut cu două sau chiar trei vieţi în urmă, ceva de care se bucurase altcineva. Nu el. El avea în urmă o întreagă viaţă de şerif, atârnând greu, tăind legătura cu trecutul acela. Şi, mai recent, in trase în a treia etapă a existenţei sale – o viaţă se cretă, dincolo de copilărie şi de funcţia de şerif. Erau ultimele straturi din el însuşi, măcinate pen tru a se preschimba în praf, trei ani petrecuţi aşteptând în tăcere ceva care n-avea să vină niciodată, cu fiecare zi mai lungă decât orice lună din vremurile lui mai fericite.

În vârful scării spiralate, mâna îi rămase fără ba lustradă. Bara curbată din oţel uzat se termina când scara se deschidea în cea mai mare încăpere din com plexul care era silozul: cantina şi barul de alături. Şeriful şi ţipetele vesele se aflau acum la acelaşi etaj. Printre scaunele împrăştiate treceau în zigzag siluete strălucitoare, ca nişte săgeţi, jucându-se de-a prin selea. Câţiva adulţi încercau să ţină haosul sub con trol. Holston o văzu pe Donna adunând bucăţi de cretă şi creioane risipite pe dalele murdare. Soţul ei, Clarke, stătea în spatele unei mese pline de căni cu suc şi de castroane cu prăjituri din mălai. Îi făcu lui Holston cu mâna din partea opusă a încăperii.

El nu se gândi să-i răspundă cu acelaşi gest, căci îi lipseau şi energia, şi dorinţa. Se uită, pe lângă adulţi şi pe lângă copiii prinşi în joc, către imaginea neclară de dincolo de ei, proiectată pe peretele cantinei. Era cea mai amplă privelişte neîntreruptă a lumii lor os tile. O scenă matinală. Lumina palidă a zorilor se aşternea peste dealuri fără viaţă, care nu se schim baseră aproape deloc din anii copilăriei lui. Stăteau acolo, aşa cum o făcuseră întotdeauna, în timp ce el se transformase din copilul care se juca de-a prin selea printre mesele cantinei în creatura secătuită din prezent. Şi, dincolo de falnicele culmi unduitoare ale acelor dealuri, o ruină familială, vârful unei con

 strucţii care capta razele matinale în scânteieri ane mice. În depărtare, sticla şi oţelul din vremuri străvechi stăteau acolo unde, după cum se bănuia, oamenii trăiseră cândva la suprafaţa pământului.

Ţâşnind dintr-un grup ca o cometă, un copil ri coşă de genunchii lui Holston.

Despre autor

Hugh Howey este autorul seriei SILOZUL, bestseller al publicațiilor New York Times și USA Today, din care fac parte Wool (Silozul, Editura Nemira 2014, 2018), Shift (Silozul. Începuturile, Editura Nemira 2015) și Dust, în pregătire la Editura Nemira. Primul volum a fost tradus în patruzeci de limbi. Dintre cărțile publicate amintim Beacon 23, Sand sau saga MOLLY FYDE. De asemenea, împreună cu John Joseph Adams, este coordonatorul seriei de antologii APOCALYPSE TRIPTYCH.

După ce s-a stabilit la casa lui, Howey a decis să scrie despre locurile și aventurile fantastice pe care și le imagina. Prima sa povestire prezenta viața unui personaj inspirat de soția sa, Molly Fyde.

În 2011 a scris povestirea Wool, care avea să constituie punctul de plecare al seriei care l-a făcut celebru: Silozul. Prima carte a fost publicată inițial la o editură mică, apoi autorul s-a decis să publice prin intermediul sistemului Kindle Direct Publishing de la Amazon.com, datorită libertății date de publicarea în regim propriu.

După ce seria a devenit populară, a început să scrie noi texte în cadrul ei. În 2012, Howey a început să solicite drepturi de autor pe plan internațional și a semnat un contract cu Brazilia. Drepturile de ecranizare ale seriei au fost achiziționate de 20th Century Fox, după ce studiourile Lionsgate și-au exprimat și ele interesul.