Născut în România, adolescentul care avea să devină Big Jacques, adică boxer profesionist, actor şi proprietar al unui bar de jazz din New York, e luat de pe stradă într-o zi şi dus în lagărul sovietic de la Donbas. După doi ani şi jumătate de chin, reuşeşte o evadare spectaculoasă.

Destinul lui incredibil ni se dezvăluie în Donbas, scriere autobiografică tradusă în premieră în România, proaspăt lansată la Nemira. Românul i-a uimit pe americani, trimiţându-i cu gândul la Indiana Jones sau James Bond. Numai că, înainte de a fi o aventură cinematografică, povestea lui Big Jacques e o poveste adevărată. În continuare, vă invităm să citiţi o parte din introducerea scrisă de Annie Gottlieb, în care aflăm ce l-a motivat să scrie această carte.

Copilăria lui Jacques a fost un paradis al jocului de-a indienii sălbatici pe pârtiile de sub Cetate, al educaţiei şi cititului în două limbi (decenii mai târziu el încă putea să recite Schiller şi Coşbuc), al evitării palmelor tatălui (mai multe povestiri nostime, de data aceasta cu tânărul Jacques pe post de Bulă).

În timpul în care cerul se întuneca la venirea unui alt război mondial, nicio clipă nu i-a trecut prin cap tatălui lui Jacques să-şi ia familia şi să plece; unde să fi plecat? Le-ar fi fost mai bine? În timp ce unii saşi erau entuziasmaţi de Hitler, iar alţii, intelectuali sau muncitori, de Uniunea Sovietică, familia lui Jacques părea să privească amândouă opţiunile cu dispreţ, ca de la înălţimea vârfului Omu. După ce mama lui Jacques a murit în 1982, am găsit un Ahnenpass nazist – un „document al originii“ – printre hârtiile ei. Fiecare familie de saşi trebuia să-l completeze pentru a-şi dovedi puritatea etnică germană. Acesta era alb. Nu ştiu dacă cei din neamul Pfaff aveau ceva evrei de ascuns – în mod sigur unii se căsătoriseră şi cu români, unul dintre aceştia fiind ofiţerul Haralambie Vasiliu, unchiul preferat al lui Jacques –, dar pot să mi-l imaginez pe tatăl lui Jacques aruncând paşaportul într-un sertar cu un pufnit dispreţuitor.

Acesta a fost paradisul pe care Jacques şi mii de alţii ca el l-au pierdut în ziua în care începe cartea aceasta. E de ajuns să spui că Jacques a supravieţuit în cea mai mare parte datorită lumii şi familiei din care provenea. Vitalitatea fizică, tăria caracterului, dar şi agilitatea (modelată de palme şi de evitarea lor), o minte deschisă care evalua fiecare persoană după propriile merite și nu după naţionalitate, religie sau limbă – o comoară de amintiri din cărţi şi poezii, o inimă mare, o poftă fenomenală de viaţă: în paginile ce urmează le veţi vedea pe fiecare dintre aceste daruri moştenite, venind să-l salveze. Desigur, a fost şi ceva mai mult, factorul X care a apucat, a contopit şi mânuit aceste daruri – misterul care face ca cineva să fie ceea ce este. Asta e ceva ce se petrece numai între el şi Dumnezeu.

După evenimentele din această carte, Jacques (care îşi dobândise un nom de plume/un pseudonim în Rusia, după cum veţi citi) a fost DP (persoană dislocată), comerciant pe piaţa neagră în taberele din Germania după război, muncitor angajat la construirea
căii ferate în sălbăticia din nordul ţinutului Ontario din Canada, pugilist profesionist la categoria grea (un vis al său din copilărie),
sub numele „Jack Hermann“ în Montreal, Toronto şi Chicago, cu 18 meciuri şi 16 KO înainte de a fi recrutat în armata Statelor Unite; a fost interpret pentru baza armatei americane din Metz, Franţa (şi din nou comerciant pe piaţa neagră din Paris în weekenduri), student la litere şi filosofie la Sorbona; translator din partea Naţiunilor Unite în timpul Revoluţiei Ungare din 1956; a mai fost salvamar, chelner în Greenwich Village, unde a făcut cunoștinţă cu cele două mari iubiri ale vieţii sale: jazzul şi karatele; a deţinut, de asemenea, ca proprietar, două cafenele Flamenco şi apoi un bar de jazz.

A scris Donbas după ce a văzut filmul lui Steve McQueen The Great Escape; s-a gândit: „Povestea mea e la fel de bună ca asta.“ A mers acasă şi, din propriul imbold, a început să-şi retrăiască întreaga experienţă. A fost o dezlănţuire cathartică de trei săptămâni de scris din ce în ce mai mărunt, în izolare aproape totală, cu din ce în ce mai puţină mâncare în timp ce se cobora într-un schimb de mină secret al dorului de acasă, în foame şi frig. Engleza fiind a şaptea limbă (preferata, după cum pretindea), i-a trebuit cam un deceniu ca să aibă cartea editată şi publicată. Al Doilea Război Mondial estompase şi limitase apetitul american pentru poveştile despre supravieţuire, saturat de cele ale Holocaustului; chiar şi aşa, Jacques simţise că un nume german ar fi fost fatal, ca un sărut al morţii. Din acest motiv şi-a ales numele Săndulescu, numele de familie al unui prieten din copilărie (nu e clar dacă erau şi rude) şi, bănuiesc eu, deoarece suna romantic şi odihnitor, fiind astfel mult mai potrivit pentru a primi sărutările vieţii.