Florin Manolescu este unul dintre primii filologi români care s-au aventurat să definească, să sistematizeze şi, implicit, să legitimeze literatura science fiction în general, şi pe cea românească în particular. A făcut-o în volumul Literatura S.F., apărut în anul 1980, urmarea primei teze de doctorat din România pe această temă. Manolescu are însă o dublă vocaţie, de comentator şi de scriitor de science fiction, aşa încât în 2009 primeşte Premiul Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy pentru volumul Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile.

Puteţi citi în cel mai recent număr al Revistei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, #28, povestirea “Magicianul”, o proză plină de paradoxuri temporale, scrisă cu mult umor şi ironie, despre o Românie familiară. Convingeţi-vă din fragmentul de mai jos:

O stea căzătoare traversa aproape orizontal cerul la o înălţime de 430, de la vest la est, şi exploda în zeci de schije verzi şi portocalii (turmalin, topaz, citrin şi smarald) chiar în clipa în care Albert Jochemko ieşea din curtea Observatorului Astronomic de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Trecuse de mult de miezul nopţii şi oraşul era scufundat în beznă. Străzile erau pustii, maşinile şi tramvaiele dispăruseră fără urmă, ca şi cum o forţă irezistibilă le-ar fi măturat de pe faţa pământului. Noroc că până la el acasă, pe Strada Argentina, nu avea de făcut mai mult de 10–15 minute. Se mai uită o dată la ceas, încuie cu grijă poarta de fier forjat a grădiniţei din faţa clădirii şi traversă bulevardul ca s-o ia pe Strada Povernei, în direcţia Spitalului de
copii „Grigore Alexandrescu”, urmărit de parfumul dulceag al teilor din apropierea Bisericii Visarion. De aproape două săptămâni, de când începuse campionatul mondial de fotbal, rămânea să lucreze singur la
aparatele instalate pe terasa mare a Observatorului, în timp ce colegii săi preferau să urmărească meciurile transmise la televizor „în direct”, deşi ar fi putut să le vadă reluate a doua zi, la ore normale.

În noaptea aceasta folosise luneta meridiană de 15 centimetri pentru o importantă verificare astrofotografică. După traseele înregistrate pe un film developat cu o zi înainte era aproape sigur că descoperise o nouă cometă. Procedeul pe care îl utiliza de ani buni era cât se poate de simplu, dar până acum nu avusese noroc. Trebuia să monteze pe un telescop sau pe o lunetă meridiană cu o putere obişnuită, dar cu un unghi mare de cuprindere şi cu un coeficient cât mai înalt de luminozitate, camera unui aparat de fotografiat cu diafragma deschisă, aşa încât expunerea să fie continuă. Datorită mişcării aparente a bolţii cereşti, stelele fixe urmau să fie înregistrate pe peliculă sub forma unor linii paralele şi continue, cu o lungime care depindea de durata totală a timpului de expunere. Orice altă sursă luminoasă care ar fi pătruns prin obiectivul lunetei ar fi imprimat pe pelicula aparatului de fotografiat o linie având o lungime diferită şi un unghi oarecare de incidenţă în raport cu traiectoria regulată a stelelor fixe.
În schimb, pentru a sesiza diferenţa dintre o stea căzătoare şi o cometă, operaţiunea de fotografiere îndelungată a bolţii cereşti trebuia reluată după un anumit interval de timp.

De data aceasta spera să aibă ceva mai mult noroc. Cerul era aproape senin, aşa încât fixase pentru orele 23.00–24.00 timpul de expunere al unui nou clişeu fotografic. În aşteptarea rezultatului se apucase să
verifice corectitudinea observaţiilor solare pe care cei trei astronomi amatori, elevi la Liceul „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti, le făceau de câteva săptămâni sub îndrumarea sa. Le încredinţase o temă de
cercetare destul de uşoară şi ştia că se putea baza pe seriozitatea lor. Erau pasionaţi de astronomie, exact aşa cum fusese şi el în adolescenţă, şi pe unul dintre ei îl ajutase chiar să-şi construiască o lunetă
astronomică simplă, cu ajutorul unui ocular de microscop şi al unei lentile de ochelari cu distanţa focală de un metru. De mai bine de trei săptămâni sarcina lor zilnică era să realizeze cu luneta mică de pe terasa
Observatorului o hartă a petelor solare. Imaginea obţinută în focar era proiectată pe o foaie de hârtie fixată pe un mic stativ, în dreptul ocularului. Urmau numărătoarea petelor negre şi stabilirea aşanumitului „Număr Wolf“, conform unei formule aritmetice extrem de simple, pentru a se putea apoi determina amploarea şi periodicitatea ciclurilor activităţii solare.  (…)

Alte povestiri şi texte din CPSF #28: Eleganţă şi bun gust, de Mircea Opriţă, E-51741, de Teodora Matei, Cum creează cărţi speciile selecte, de Ken Liu, Zona de Est, de Viorel Pîrligras, Ale durerii păsări cântătoare, de Garry Kilworth şi Science Fiction adevărat, de Cornel Robu.