În colecția Damen Tango a apărut o nouă carte de autoarea bestsellerului Te-am iubit deja în visul meu, Ce-ar fi fost dacă… – o poveste dulce-amăruie despre iubirea pierdută și regăsită.

O poveste captivantă și plină de suspans, care te va ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit.

Romanul urmărește povestea lui Hannah, care primește șansa unică de a-și schimba trecutul. Aflată într-un moment de cotitură în viața sa, ea primește un cadou misterios, care îi permite să călătorească în timp și să își revizuiască alegerile. Astfel, are ocazia să exploreze alternative și să vadă ce- ar fi fost dacă… ar fi luat alte decizii în viață. Hannah învață să își accepte trecutul și să se concentreze pe construirea unui viitor mai bun.

Să rămână în relația înfloritoare de acum, alături de un bărbat chipeș și talentat, deși au trasee diferite? Oare pot înfrunta împreună temerile și suferințele trecutului? Sau să meargă mai departe și să descopere ce s-ar fi întâmplat cu întâlnirea surprinzătoare de acum zece ani?

„Fanii romanului Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig, vor aprecia această abordare profundă a balanței existențiale dintre destin și șansă.“ Booklist

Fragment în avanpremieră

— Ce-ai făcut???

Mă opresc în fața barului, lângă tabla pe care sunt scrise sortimentele de bere artizanală. Țin telefonul lipit de ureche.

— Am demisionat, repet eu. Chiar acum. Adică acum zece minute.

— Ți-ai dat demisia?

— Mai bine zis… am plecat valvârtej de acolo.

Sora mea respiră ca la yoga câteva secunde.

— Uau. Bine…

— Nu mai suportam, Tash. A fost picătura care a umplut paharul.

O și văd cum dă din cap și își dă toată silința să mă înțeleagă.

— O să apară ceva, îi zic eu, simulând o siguranță pe care nu o simt deloc.

— Ia să văd dacă am ghicit: universul are grijă de tine, da?

Încerc să zâmbesc, dar nu prea îmi iese.

— Așa sper.

Autobuzul până acasă la Tash o să vină abia peste o oră, așa că m-am adăpostit în pubul The Smugglers, unde beau o Virgin Mary. Rămân așezată la bar după ce-mi vine băutura. The Smugglers e o adevărată instituție în Shoreley: e primul loc unde mi s-a servit alcool, am ascultat muzică live, am cunoscut băieți care nu-mi erau colegi de școală.

Încep să-mi dau seama că mă uit în gol, așa că tastez absentă pe telefon aplicația cu horoscopul. Horoscopul este cea mai nouă plăcere vinovată a mea, la fel ca prostiile de la televizor sau mâncatul fursecurilor în pat. Chestii pe care nu le-ai recunoaște niciodată în fața cuiva de care te simți atrasă. Însă îți dau o oarecare dependență. Cam ca jucatul la loterie. Poate de data asta…

Citesc previziunea pentru ziua de azi și simt cum inima mea se apucă să danseze step prin piept.

Astăzi vei porni pe un nou drum în viața ta profesională. Dacă ești singură, s-ar putea ca tot astăzi să-ți întâlnești sufletul-pereche.

Și atunci, ca într-o scenă filmată cu încetinitorul, exact așa se întâmplă. Chiar când ridic mâna să-i cer barmanului încă un pahar, persoana de lângă mine pleacă și în locul ei se așază altcineva.

— Te rog, amice, dă-mi și mie o halbă de Guinness.

Barmanul ezită și se uită la mine. Noul meu coleg de tejghea se întoarce și ni se întâlnesc privirile.

— A, pardon.

Și îmi zâmbește larg – sincer, nu cred că am primit vreodată niște scuze mai cordiale.

— Nu te-am văzut.

Mi se întâmplă o chestie extrem de ciudată: am senzația că îl cunosc. Că ne-am mai întâlnit. Dar nu-mi dau seama când și unde. Este genul de bărbat chipeș din reclamele la pulovere – cu barbă neagră și nerasă de câteva zile, păr zbârlit și ochi umezi. Iar expresia cu care se uită la mine – deopotrivă amuzată și însuflețită – și parfumul dulce al aftershave-ului său mă fac să uit să respir o clipă.

— Bună. Nu. Tu primul, îi zic eu.

— Ce bei?

— O, nu, chiar nu trebuie să…

— Insist.

— Bine. În cazul ăsta, o Virgin Mary. Mulțumesc.

Spre lauda lui și ușurarea mea, nu încearcă să-mi strecoare și niște vodcă în comandă și nici nu face vreo glumă proastă despre cum e musai să bei tărie dacă te duci la pub.

Când ne sosesc băuturile, se uită în jur, apoi ridică din umeri și rămâne pe scaunul de lângă mine.

— Te deranjează? E cam plin în seara asta.

Ridică paharul și îl ciocnește de al meu.

— Mă cheamă Caleb.

Nu recunosc numele.

— Lucy.

Încerc să-mi netezesc claia de păr care arată de parcă m-a bătut vântul pe plajă, dorindu-mi să-mi fi dat prin minte să mă uit în oglindă înainte să ies ca o vijelie din birou adineauri. Plus că aici nu-i aer deloc, sunt o groază de oameni și pubul are ziduri groase și tavanul prea jos și presupun că-i doar o chestiune de timp până când o să încep să mă topesc de căldură.

Mi-o imaginez pe Tash luându-se cu mâinile de cap, disperată să mă vadă cu părul vâlvoi și rochia șifonată. Întotdeauna mi-am considerat sora drept o variantă puțintel mai cizelată a mea: e mai înaltă cu vreo opt centimetri, are părul cu una sau două nuanțe mai blond și tenul puțin mai luminos. Și totuși, pe Caleb nu pare să-l deranjeze halul în care arăt – probabil că nu-i pasă prea mult de părul drept sau de pielea luminoasă. Cu atât mai bine.

— Mi-aduc aminte când aici era o bombă ordinară, zice el, sorbind din halbă și poposind cu privirea pe rafturile încărcate cu sticle de gin din spatele barului. Acum nu mai au decât beri artizanale și cocktailuri după rețete proprii și pizze făcute pe jar.

— Și postări pe Instagram regizate în detaliu.

— Și gustări ridicole la bar.

Și împinge un bol spre mine.

— Ți-e poftă de niște mazăre cu wasabi?

Încep să râd și clatin din cap, încercând să nu bag în seamă fluturii din stomac.

— Sunt genul de fată care preferă chipsurile cu aromă de creveți.

Îmi zâmbește, ridică mâna, ne ciocnim pumnii în semn de simpatie reciprocă. Pe lângă mâna lui, a mea pare o piticanie.

— Deci ești localnic? îl întreb eu, curioasă să aflu dacă ne-am cunoscut cu vreo altă ocazie.

Dă din cap.

— Și tu?

Fac același gest.

— Obișnuiești să vii aici vineri seara?

— Nu chiar.

Și șovăi puțin, dar imediat îmi țâșnesc cuvintele din gură:

— De fapt… tocmai ce mi-am dat demisia.

Face ochii mari la mine.

— Uau. Înțeleg. Deci ai venit aici… ca să-ți îneci amarul?

— Nu. Vreau să spun că am făcut bine să demisionez. A fost o chestiune de principiu.

— În cazul ăsta, felicitări.

Ridică din nou halba și atunci – doar o milisecundă, nu mai mult – ne privim în ochi. Simt că mi se oprește respirația și mi se face mult prea cald.

— Bravo ție.

— Mulțumesc, reușesc eu să îngaim.

Și imediat – poate ca să-i abat atenția de la starea mea de agitație (și precis ca să încerc și eu să mă mai liniștesc puțin) – îl întreb:

— Dar tu? Tu ai un serviciu bun?

Dă din cap.

— Sunt fotograf.

— Pe bune? Din asta trăiești?

Începe să râdă.

— Știu că pare greu de crezut, dar meseria asta chiar există.

— Iartă-mă, zic eu, copleșită de rușine. Am vrut să spun… sunt mulți oameni care visează să facă asta, așa că… sunt impresionată.

Zâmbește și dă din cap în semn de mulțumire.

— Ei, acum, că ești liberă… ce visezi să faci?

Ezit. Aș putea să-i spun adevărul – Dintotdeauna mi-am dorit să scriu un roman –, însă aș părea genul de persoană pe care toți o ocolesc la petreceri.

— De fapt, nu prea știu.

— Cu ce te ocupai înainte?

Acum s-a întors complet cu fața la mine și mă privește cu ochi atenți și strălucitori.

— Am lucrat la o agenție de publicitate.

Ridică din sprâncene și mai soarbe puțin din halbă.

— Există așa ceva în Shoreley?

Încep să râd.

— Una singură. Ne plăcea să spunem despre noi că suntem mici, dar puternici.

— Și ai plecat de acolo pentru că…?

Șovăi puțin și, chiar în timp ce mă gândesc cum aș putea să-i explic mai bine, văd ceva și încremenesc instantaneu.

„Nu. Nu se poate.“

Clipesc repede de câteva ori, încercând să-mi dau seama dacă-i adevărat ce văd sau doar mi se pare.

Pentru că, pe porțiunea de stradă vizibilă din locul meu de la bar, a apărut ultimul om pe care m-aș fi așteptat să-l văd acolo.

Când ajunge pe la mijlocul ferestrei, se oprește ca să se uite la ecranul telefonului. Eu nu-mi iau ochii de la el și inima începe iarăși să-mi bată mai repede.

Da, precis el este.

Max. Max Gardner.

— Scuză-mă, murmur eu.

Îmi împing scaunul atât de tare că aproape îl răstorn, ca să nu mai zic de hârșâitul de pe podea. Îl abandonez pe Caleb și uit de paharul cu Virgin Mary, după care îmi fac drum cu coatele prin mulțime și reușesc să ies pe trotuar. Atât de rece mi se pare aerul de afară după zăpușeala dinăuntru, că mi se taie respirația și am senzația că mi s-a urcat inima în gât.

— Max.

Asta-i tot ce sunt în stare să spun.

Ridică ochii din telefon, iar eu mă uit bine la el – palton negru din stofă de lână, costum cu dungi fine, aceeași scânteie în ochi, aceeași linie fermă a maxilarelor, nicio urmă de îmbătrânire pe chipul lui frumos. Înalt, blond, serios. Preț de o clipă, nu face nicio mișcare. Momentul de vrajă și-a făcut efectul.

Scotocesc pe undeva prin străfundurile mele ca să-mi găsesc vocea.

— Bună.

Îmi surâde cu blândețe și se apropie de mine.

— Dumnezeule mare. Chiar tu ești. Bună.

Tweet