Fragment în avanpremieră: Iubirea vieții mele, de Rosie Walsh

În colecția Damen Tango, de la autoarea Bărbatul care nu a mai sunat, apare o nouă carte sub semnătura lui Rosie Walsh: Iubirea vieții mele, un mix surprinzător între o poveste de dragoste și un thriller psihologic.

The New York Times bestseller

Selecție a Clubului de carte GOOD MORNING AMERICA

Te-am ținut în brațe în fiecare noapte timp de zece ani și n-am știut niciodată cum te cheamă. Avem un copil împreună. Un câine. O casă.

Cine ești?

Emma, un biolog marin recunoscut, își iubește soțul, pe Leo, și pe fiica lor, Ruby ‒ ar face orice pentru ei. Dar aproape tot ce le-a spus despre ea însăși e o minciună. Iar ei n-ar fi aflat niciodată, dacă soțul său ar fi avut orice altă slujbă. Leo este însă un scriitor de necrologuri. Atunci când Emma se îmbolnăvește, Leo încearcă să se împace cu boala ei așa cum știe mai bine: făcând cercetări despre viața soției. Dar, pe măsură ce începe să descopere adevărul, devine evident că femeia pe care o iubește nu există. Nici măcar numele ei nu este adevărat.


Fragment în avanpremiră

LEO

            Genele îi sunt adesea umede când se trezește, de parcă ar fi înotat într-o mare de vise urâte.

            — E doar o chestie legată de somn, spune ea mereu. Nu am niciodată coșmaruri.

            După un căscat interminabil, se șterge la ochi și se strecoară jos din pat, să se asigure că Ruby e vie și că respiră. E un obicei de care n-a reușit să se descotorosească, deși Ruby are aproape trei ani.

            — Leo! spune când se întoarce. Trezește-te! Sărută-mă!

            Trec câteva clipe până mă dezmeticesc în noua zi, smuls din abisuri leneșe. Zorii se împrăștie dinspre răsărit în umbre de chihlimbar, iar noi ne cuibărim unul într-altul, Emma vorbind aproape întruna – deși din când în când se oprește, în mijlocul șuvoiului, să mă sărute. La 6:45, verificăm Wikideaths pentru trecerile în neființă de peste noapte, apoi la 7:00 ea trage un vânt, dând vina pentru zgomot pe un scuter care trecea pe stradă.

Nu-mi amintesc cât de avansată era relația noastră când a început să facă asta: nu foarte avansată, am senzația. Dar știam cumva că eram deja total implicat, că era la fel de probabil să înot înapoi la mal, pe cât era să-mi crească aripi și să zbor acolo.

            Dacă fiica noastră nu s-a urcat în patul nostru până atunci, ne urcăm noi în al ei. Camera ei e dulce și călduroasă, iar conversațiile noastre matinale despre Rățoi sunt printre cele mai fericite clipe pe care inima mea le-a cunoscut. Rățoiului, pe care îl ține strâns în brațe toată noaptea, i se atribuie cele mai incredibile aventuri nocturne.

            De obicei, eu o îmbrac pe Ruby, în vreme ce Emma „coboară să pregătească micul‑dejun“, deși în majoritatea zilelor e atât de distrasă de probele marine colectate peste noapte în laboratorul ei, încât eu și Ruby suntem nevoiți să ne descurcăm singuri cu mâncarea. Soția mea a întârziat patruzeci de minute la nunta noastră pentru că s-a oprit să fotografieze, în rochia ei de mireasă, urmele lăsate de mare la Restronguet Creek. Nimeni, cu excepția ofițerului de stare civilă, nu a fost surprins.

            Emma este biolog specializat în ecosisteme mareice, ceea ce înseamnă că studiază locurile și creaturile care sunt submerse în timpul fluxului și apoi expuse la reflux. Sunt cele mai miraculoase și provocatoare ecosisteme de pe Pământ, spune ea, căci a cercetat bălți mareice de când era mică; are asta în sânge. Subiectul ei principal de cercetare sunt crabii, dar cred că majoritatea crustaceelor sunt o pradă bună. Acum are la muncă o grămăjoară de Hemigrapsus takanoi micuți, în acvarii speciale cu apă de mare. Știu că sunt o specie invazivă și că ea urmărește nu știu ce morfologie specifică acestora, pe care a încercat să o identifice de ani întregi, dar asta e cam tot ce am reușit să pricep. Mai puțin de o treime din cuvintele pe care le folosesc biologii pot fi înțelese de un om obișnuit; să rămâi prins într-unul din grupurile lor, la o petrecere, e un coșmar.

            Când Ruby și cu mine am intrat în bucătărie în această dimineață, Emma îi cânta lui John Keats, soarele strălucea reflectându-și razele în blaturi, iar cerealele noastre se întăriseră în boluri. Laptopul ei, deschis la o pagină de cuvinte amețitoare și alte îmbârligături, reda un cântec numit „Killermuffin“. Când l-am adoptat pe John Keats de la adăpostul de căței, ne-au spus că sunetele din junglă, redate la volum scăzut, îl liniștesc, așa că acestea au devenit coloana sonoră a vieților noastre. Acum m-am obișnuit, dar a durat o vreme.

            Rămân în pragul ușii, cu Ruby cocoțată în brațele mele, uitându-mă la soția mea care îi cântă fără pic de ritm câinelui. În ciuda numeroșilor muzicieni care se numără printre strămoșii Emmei, ea nu e în stare să cânte nici măcar „La mulți ani“ pe ritm, dar asta nu a oprit-o niciodată din lălăit. Este unul dintre multele lucruri pe care le iubesc la soția mea.

Ne vede cu coada ochiului și începe să danseze spre noi, continuând să cânte înfiorător.

            — Dragii mei dragi! spune ea, sărutându-ne pe amândoi și desprinzând- o pe Ruby din brațele mele.

            Se îndepărtează, învârtindu-se cu fiica noastră, iar cântatul îngrozitor devine și mai zgomotos.

            Ruby știe că mami a fost bolnavă; a văzut cum și-a pierdut părul din cauza medicamentelor speciale pe care le-a primit la spital, dar crede că Emma e mai bine acum. Adevărul e că nu știm. Emma a făcut ieri o scanare PET1 posttratament, iar programarea pentru interpretarea rezultatelor a fost stabilită pentru săptămâna viitoare. Suntem optimiști, suntem înspăimântați. Niciunul dintre noi nu doarme bine.

            După o scurtă repriză de dans cu mama ei și cu Rățoi, care se răsucește deasupra capetelor lor, Ruby se zvârcolește să scape, pentru că trebuie să se ocupe de niște chestii foarte urgente.

            — Vino înapoi! strigă Emma. Vreau să te drăgălesc!

            — Am multă treabă, spune Ruby cu regret. Apoi: Bună, îi șoptește plantei de care are grijă la grădiniță. O să îți dau ceva de băut.

            — Ceva nou? întreb, arătând spre laptop.

            Cu câțiva ani în urmă, Emma a prezentat la BBC un serial despre viața în sălbăticie și primește în continuare mesaje de la ciudați, chiar dacă n-a mai apărut la televizor de atunci. Dar serialul ei a fost redifuzat de curând și, drept urmare, numărul de mesaje a crescut. De obicei, ne amuză, dar seara trecută a mărturisit că în ultima vreme a primit câteva mesaje mai neliniștitoare.

            — Vreo două. Unul cuminte, altul mai puțin. Dar i-am blocat.

            O privesc atent în timp ce ne umple paharele cu apă, dar nu pare deranjată. Cred că e normal dacă mărturisesc faptul că mă preocupă aceste mesaje mult mai mult decât pe ea. Am încercat să o conving să își închidă pagina publică de Facebook, dar nu vrea. Se pare că oamenii încă mai postează diverse informații despre formele de viață pe care le-au descoperit, iar ea nu e dispusă să-și întrerupă accesul la aceste resurse, „doar din cauza câtorva indivizi singuri“.

            Sper să fie doar niște oameni singuri.

            — Mi-a plăcut articolul tău despre Kenneth Delwych, îmi spune Emma cu un ochi la Ruby, care se cațără pe chiuvetă cu stropitoarea.

            Ziarul meu e pe masă, deschis la pagina de necrologuri.

            Mă duc la John Keats și îi înfășor una dintre urechile mătăsoase, fluturânde, în jurul degetului meu, așteptând să rostească un „dar“. Câinele miroase a biscuiți și a blană pârlită, după o întâlnire recentă cu fierul de călcat.

            — Dar? intervin eu.

            Se oprește, luată prin surprindere.

            — Niciun dar.

            — O, Emma. Las-o baltă.

            După o clipă, începe să râdă.

            — Bine. Îmi place la nebunie, dar preoteasa e adevărata vedetă. Hei, Ruby, ajunge cu apa.

John Keats oftează profund când mă întind să-mi studiez articolele. Kenneth Delwych, un aristocrat faimos pentru orgiile legendare pe care le găzduia la podgoria lui din Sussex, împarte pagina de necrologuri cu un pilot al Comandoului de bombardament și cu o preoteasă care a suferit un infarct în timpul unei ceremonii de căsătorie, weekendul trecut.

            — Cel mai bine îți iese când ești complet neutru, spune Emma, punându-și pâine în prăjitor. Actorul ăla de săptămâna trecută – scoțianul, cum îl chema? Ruby, te rog, nu o îneca…

            — David Baillie?

            — David Baillie. Da. Perfecțiune.

            Mi-am recitit materialul despre Kenneth Delwych, în timp ce Emma s-a ocupat de inevitabila revărsare de apă și pământ din ghiveciul lui Ruby. Are dreptate, bineînțeles. Necrologul mult mai scurt al preotesei se citește mai ușor.

            Din păcate, Emma are deseori dreptare. Editorul departamentului meu, care suspectez că este îndrăgostit de soția mea, glumește adesea că m-ar concedia pe mine și ar angaja-o pe ea, dacă s-ar hotărî vreodată să se lase de biologia marină. Chestia asta chiar mi se pare destul de jignitoare, pentru că, dacă nu cumva i-a citit în secret articolele științifice, se bazează doar pe un singur material pe care l-a scris pentru Huffington Post.

            Emma este cercetător la Asociația Biologică Marină din Plymouth – asta-i ocupă două zile din săptămână, după care se întoarce acasă la noi, în Londra, ca să predea cursul de Conservare lagunară la UCL (University College London). Este o scriitoare excelentă, cu instincte adeseori mai bune decât ale mele, și chiar îi face plăcere să parcurgă Wikideaths, dar asta are mai degrabă legătură cu pasiunea ei de a crea o poveste reușită, decât cu vreun interes de a-mi fura slujba.

            Ruby și John Keats ies în grădină, acolo unde razele soarelui se furișează printre spațiile lăsate de platanul din vecini, împroșcându-ne mica peluză în nuanțe aurii. Aromele unei veri timpurii în oraș se rostogolesc pe ușă: iarbă încă strălucitoare, caprifoi, asfalt încins.

            Încerc să rehidratez cerealele, în timp ce afară câinele aleargă lătrând de zor în jurul lacului care acum e plin de mormoloci, lucru pe care, se pare, îl consideră inacceptabil.

            — John Keats, poți să faci liniște? întreabă Emma din pragul ușii, dar cățelul n-o bagă în seamă. Avem vecini.

            — JOHN! țipă Ruby. AVEM VECINI!

            — Șșș, Ruby…

            Găsesc niște linguri și duc micul-dejun în grădină.

            — Scuze, spune Emma, ținându-mi ușa deschisă. Eu și părerile mele nesolicitate despre munca ta. Cred că e destul de enervant.

            — Așa este.

            Stăm la masa din grădină care-i încă îmbrobonită de rouă.

            — Dar de cele mai multe ori ești politicoasă. Principala problemă e că deseori ai dreptate.

            Zâmbește.

            — Cred că ești un redactor genial, Leo. Îți citesc ferparele chiar înainte să-mi deschid e-mailurile de la muncă dimineața.

— Hmmm…

            Sunt cu un ochi la Ruby, care e puțin prea aproape de iaz.

            — Chiar cred asta! Talentul scriitoricesc e una dintre cele mai sexy calități ale tale.

            — O, Emma, serios. Încetează!

            Emma mănâncă o lingură de cereale.

            — De fapt, chiar nu glumesc. Ești cel mai bun redactor din redacția aia. Punct.

            E stânjenitor, dar nu mă pot abține să radiez.

            — Mulțumesc, spun până la urmă, pentru că știu că vorbește serios. Dar tot ești enervantă.

            Oftează.

            — O, știu.

            — Dintr-o grămadă de motive, adaug, și ea nu se poate abține și izbucnește în râs. Ai mult prea multe păreri despre mult prea multe lucruri.

            Își întinde mâna peste masă, îmi strânge degetul mare și-mi spune că sunt preferatul ei, iar eu mă trezesc râzând la rândul meu – ăsta e ritmul nostru. Ăștia suntem noi. Suntem căsătoriți de șapte ani, suntem împreună de aproape zece și o cunosc îndeaproape.

            Kennedy cred că este cel care a spus că suntem legați de ocean – că, atunci când ne întoarcem la el, pentru sport sau relaxare, sau așa ceva, ne întoarcem la locul de unde am plecat. Așa simt eu despre noi. Să fiu aproape de soția mea, de Emma, înseamnă să mă întorc la obârșie.

            Așa că, atunci când am aflat, în zilele care au urmat acestei dimineți – acestei dimineți nevinovate, banale, cu câini, broaște și preoți morți –, că nu știu nimic despre această femeie, asta m-a făcut țăndări.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.