În colecția Damen Tango a apărut o nouă carte de autoarea bestsellerelor internaționale O zi de Decembrie și Cele două vieți ale Lydiei Bird – O noapte pe insulă.

Cleo este o tânără jurnalistă de succes care are o rubrică permanentă pentru prestigioasa revistă online Women Today, dar și o mare problemă: a cam intrat în pană de idei. Așa că, deși ultimul lucru pe care și-l dorește pe lumea asta e să-și petreacă de una singură cea de-a treizecea aniversare, acceptă, la insistențele șefei sale, să plece într-un concediu pe o insuliță irlandeză (aproape) sălbatică. Acolo, ar trebui să se răsfețe într-o cabană de lux, să prindă puteri, să se regăsească și să-și redescopere forța creatoare.

Mac abia așteaptă să scape de tumultul din Boston și să aibă parte de câteva zile de liniște, pace și singurătate pe Salvation Island, unde speră să afle mai multe despre istoria familiei lui. Poate că trecutul îl va ajuta să își recapete echilibrul și să își refacă viața.

Din păcate, s-a produs o încurcătură cu rezervările celor doi, așa că, în loc de singurătate, tinerii se trezesc captivi într-o cabană cu un singur dormitor, pe o insulă nu foarte primitoare, până la sosirea următorului feribot care-i poate duce înapoi în mijlocul civilizației. Numai că, pe măsură ce petrec timp împreună, cei doi descoperă că, uneori, ceea ce părea un dezastru poate să se transforme într-o minune după doar câteva nopți…

Fragment în avanpremieră

— Tu chiar vrei să mă trimiți pe o insulă îndepărtată ca să mă mărit cu mine însămi?

Simt că încep să mă înroșesc în timp ce stau față în față cu Ali, șefa mea îngrozitor de misterioasă de la Women Today. M-a mai pus ea să fac tot felul de trăsnăi de-a lungul anilor, dar asta e chiar culmea.

— N-are valoare juridică, zice, de parcă asta ar fi fost singura mea obiecție.

— Uite care-i treaba.

Îmi masez puntea nasului cu două degete și-mi aleg cuvintele cu mare atenție.

— Una e când o vedetă de primă mână declară, într-un inter­viu pentru Vogue, că e într-un parteneriat cu ea însăși, Ali. Și cu totul altceva e ca o tipă de aproape treizeci de ani, care scrie o ru­brică despre relații, să pretindă că face același lucru.

Mă bâlbâi când zic ce vârstă am; numărul parcă mi se lipește de cerul gurii. Treizeci mi se părea o vârstă ca oricare alta până să fac douăzeci și nouă și trei sferturi, dar acum, că mai am puțin și schimb prefixul, am tot felul de anxietăți neprevăzute și nepoftite.

Eram, adică sunt hotărâtă să nu fiu genul de tipă care face o dramă din asta, însă pe zi ce trece mă simt de parcă mi se adaugă o greu­tate în spinare – greutățile alea mici, din fontă, cum au cântarele vechi de bucătărie. Simt că dispar sub un morman de greutăți micuțe și invizibile și Ali a observat că mă fac tot mai mică, fi­indcă lui Ali nu-i scapă nimic. N-a ajuns redactor-șef la unul din­tre cele mai citite site-uri pentru femei din Marea Britanie culcându-se pe o ureche; ascensiunea ei fulminantă e de notorie­tate în industria noastră şi e privită deopotrivă cu invidie şi res­pect. Eu, una, mă consider norocoasă că sunt angajata ei; ba chiar aşîndrăzni să zic că-i sunt și prietenă. Iar ea e o prietenă care nu stă niciodată locului, cu priviri sfredelitoare, care mă intimidează şi mă pune să fac chestii pe care nu vreau să le fac. Ca, de exem­plu, să mă duc pe o insulă irlandeză de care n-am auzit în viaţa mea și să mă mărit cu mine însămi.

— Pe bune, Clee, am dat peste interviul ăla cu Emma Watson în weekend şi m-am gândit imediat la tine.

Se ridică de pe scaun şi începe să facă ture prin birou, prea en­tuziasmată de propriile idei ca să stea jos.

— O serie de relaţii eşuate, aproape treizeci de ani, îi dă îna­inte bifând lista pe degete, o tânără care încearcă să-şi definească locul în lume ca femeie celibatară sub presiunea constantă a presei şi a așteptărilor celorlalți.

— Da, mi se rupe inima de mila ei, zău. Trebuie să fie tare na­sol să fii nevoită să te pupi cu R-Patz1 ca să faci un ban.

Eram leșinată după el în adolescență, vampirul nemuritor care străluceşte. Şi mă mai mir că n-am fost în stare să-mi găsesc jumă­tatea după ce mi-am creat asemenea aşteptări nerealiste. Dar asta e o altă discuţie, pentru altă rubrică.

— N-a pus-o nimeni să se pupe cu R-Patz. Nu bagateliza con­tribuţia Emmei ca să te simţi tu mai bine, ştii că am dreptate.

Trag de o aţă desprinsă din tapiţeria scaunului.

— Nu e corect să zici că am o serie de relaţii eşuate la activ. Ţine de fişa postului, cum ar veni.

— Da, da, ştiu. Te plătim să ieşi în oraşcu diverşi tipi şi să-ţi pui inima la bătaie. Ne plac la nebunie optimismul şi încrederea ta că o să-ţi găseşti flamingoul până la urmă.

„În căutarea flamingoului“ e sloganul jurnalului meu online, fiindcă flamingii se împerechează pe viaţă. Ne-am gândit la diverse animale care se împerechează pe viaţă, dar „În căutarea gibonului“ te ducea cu gândul la funduri roşii şi despăducheri reciproce, iar „În căutarea veveriţei“ avea conotaţii vulgare. „În căutarea flamin­goului“ ni s-a părut cel mai potrivit, dar mi-am cam pierdut inte­resul în ultima vreme, mai ales că am primit cadou atâtea porcărioare cu flamingo, încât aşputea să-mi deschid un magazin tematic.

— Clee, trebuie să faci ceva deosebit când împlineşti treizeci de ani. E un moment crucial în viaţa unei femei.

Ali tace în felul acela al ei care înseamnă că urmează să spună ceva nasol.

— Ori asta, ori îţi faci tatuajul.

Oftez. Trebuia să mă aştept la asta. Tatuajul a devenit un fel de glumă în şedinţele de redacţie. De fiecare dată când zic că nu mai ştiu despre ce să scriu, mereu se găseşte cineva să-mi arunce o pri­vire piezişă şi să-mi sugereze să-mi fac un tatuaj cu un flamingo, preferabil într-un loc cât mai vizibil.

— OK. Nu zic că nu sunt de acord cu ce-a spus Emma despre parteneriatul cu sine, încep eu, precaută. Înţeleg. Vrea să spună că ea însăşi e o fiinţă completă, singură, dar nu însingurată.

Ali încuviinţează din cap. Nu mă întrerupe; ştiu că aşteaptă să mă conving singură. Se pricepe de minune să tacă pentru a obţine ce vrea.

— E o femeie activă, independentă, care ştie că poate avea o viaţă împlinită şi altfel, îmi continui gândurile. Nu e mai puţin femeie fiindcă n-are partener şi o droaie de plozi şi nu se lasă inti­midată de faptul că ambele surori şi fratele ei sunt căsătoriţi şi au copii, nici nu se simte obligată să-şi apere alegerea de a rămâne celibatară la fiecare întrunire de familie, în ciuda faptului că se îneacă într-un ocean de invitaţii la nunţi şi botezuri – adică mă bucur sincer pentru toţi, dar chiar trebuie să-mi fluture bucuria lor pe la nas cu litere caligrafiate în cerneală aurie, ce mama naibii?

Tac brusc când îmi dau seama că vorbesc cam tare şi că, de la un punct încolo, nu mai era vorba despre Emma Watson, ci în­cepusem să vorbesc despre mine. Plus că e nedrept din partea mea să mă plâng de fratele meu Tom – e singurul din familie care nu comentează niciodată că ar fi timpul să fac un copil sau să mă combin cu cineva. Dintre noi trei, frații, el e cel mai mare ca vârstă, cu o diferenţă de şapte ani între noi doi, însă suntem apropiaţi în toate celelalte privinţe. Ar fi simplu să-i atribui un rol de figură paternă în viaţa mea, ţinând cont că tata a murit când aveam trei ani, dar Tom e cel care-mi dădea ţigări pe ascuns în adolescenţă şi nu mă pâra când stăteam seara până târziu prin oraş. Amândoi semănăm cu tata, avem părul negru şi privirea buclucaşă, cel puţin aşa zice mama.

Ali se aşază înapoi la locul ei, netulburată câtuşi de puţin de peroraţiile mele. Ţine mâinile împreunate de parcă se gândeşte sau se roagă.

— Exact asta ziceam şi eu, spune în cele din urmă. E o ocazie perfectă să scapi de presiunea petrecerii-surpriză pe care ţi-o coc ai tăi de ziua ta, o scuză minunată să refuzi politicos invitaţiile la di­versele nunţi şi botezuri din perioada următoare şi să-ţi tragi şi tu sufletul pentru prima oară în ultimii trei ani.

— Ai mei îmi organizează o petrecere-surpriză?

Ali dă din cap că da.

— Mi-a scris mama ta un e-mail săptămâna trecută să mă în­trebe dacă poţi să-ţi iei nişte zile libere şi să-mi ceară o listă cu „prietenii tăi din Londra“. Am făcut ghilimele în aer fiindcă chiar aşa mi-a scris, cu ghilimele. A mai zis şi că-ţi caută foştii colegi de şcoală pe Facebook. Și foștii iubiţi. Practic, ca la înmormântare, numai că n-ai murit.

Mă mănâncă degetele să-i trimit un mesaj lui Tom să-mi zică toate amănuntele. Îi iubesc pe ai mei din tot sufletul, dar oare ştiu că o cameră întunecată unde stau la pândă toate fantomele trecutului e cel mai urât coşmar al meu? Prefer să-mi tatuez un flamingo. Pe faţă.

— Deci, am două variante: fie o petrecere uriaşă de ziua mea, fie accept propunerea ta să mă cuplez cu mine însămi, singură, pe o insulă îndepărtată din largul coastei irlandeze, de care n-a auzit nimeni, rezum eu discuţia de până acum.

— Pe Salvation Island1, zice Ali.

Deduc după mutra ei satisfăcută că e foarte încântată de nu­mele inspirat al insulei. Probabil l-a schimbat ea însăși prin re­censământ prin orice procedură prin care se schimbă numele unei insule. Ar fi în stare de așa ceva, dacă ar ști că i-ar aduce mai mulți cititori.

— Pe banii firmei, adaugă, de parcă mi-ar face o ofertă de nerefuzat.

— Nu mai bine mă cuplez cu mine însămi la mine acasă?

— Nu.

— Atunci în Maldive?

— Nu pe banii firmei, nu.

— E frig acolo?

Ali se străduieşte să nu se strâmbe şi zâmbeşte forţat.

— Ei, na. Cine a scris vreodată o capodoperă sub o umbrelă de plajă? Imaginează-ţi un foc de lemne şi cești din care se ridică abu­rii ambiției.

— Asta-i dintr-o melodie a lui Dolly Parton, zic bosumflată și deloc încântată de situaţie.

— Pe Salvation Island n-ai program de la 9 la 5, zice Ali cu o licărire în priviri, atrăgându-mă încetişor de partea ei.

Îmi cântăresc opţiunile. Simt cum mă cuprinde un val de anxi­etate numai când mă gândesc că mai am puţin şi fac treizeci de ani. Mai bine o iau la sănătoasa decât să-mi serbez ziua printr-o dita­mai petrecerea alături de oameni pe care nu-i mai cunosc şi care sigur îmi vor scoate ochii cu verighetele lor.

— Îmi place Irlanda, ce-i drept, zic cu jumătate de gură şi simt cum plasa lui Ali se strânge tot mai mult în jurul meu, aşa cum ştiuse că se va întâmpla de la bun început.

Ea dă din cap.

— Cabana e superbă. E complet izolată.

Face o pauză.

— E visul oricărui scriitor.

Îmi spune asta fiindcă ştie că-mi va merge direct la inimă. Deşi momentan sunt doar o jurnalistă care scrie despre relaţii, i-am mărturisit, după câteva pahare de vin, că mi-aşdori să scriu ro­mane şi i-am povestit despre visurile mele din adolescenţă, care abia mai pâlpâie sub tăvălugul vieţii londoneze. Mi-e ciudă pe ea şi o admir totodată pentru cum reuşeşte să-mi zgândărească speran­ţele fără să spună prea multe.

— De unde ştii de locul ăsta, mă rog? o întreb cu glas şovăitor.

Ali oftează.

— De la Carole. Una dintre prietenele ei hipiote a fost acolo într-o tabără de meditaţie sau de curățare a energiilor negative, ceva de genul ăsta. O ştii doar, mereu crede că mai am puţin şi-o iau razna.

Cumnata lui Ali, Carole, îşi exprimă îngrijorarea prin cadouri de ziua ei de naştere şi de Crăciun; vouchere pentru terapie cu ventuze, cărţi de dezvoltare personală, un gong tibetan pe care Ali îl mai trosneşte câteodată când vrea să ne facă pe toţi atenţi.

— Ia-o ca pe o lună de miere, revine ea la subiect. O lună de miere cu tine însăţi.

Nici nu încearcă măcar să ascundă cât e de mândră de găsel­niţa ei.

— Are Wi-Fi? întreb eu, încercând să scap. Nu pot să merg dacă n-am cum să-ți trimit articolele.

— Nu chiar, dar te-aș trimite eu într-un loc fără internet? E în sat, cică e la zece minute de mers pe jos.

Super. Frig, ploaie și fără Instagram cât stau pe veceu.

— Ai făcut deja rezervarea, nu-i aşa? zic eu resemnată.

Ali începe să fredoneze marşul nupţial în timp ce deschide ser­tarul de la birou şi-mi întinde o căciulă roşie cu moţ.

— Zborul e joi.

Tweet