De la autoarea celebrului Pachinko, Min Jin Lee se întoarce cu minunata carte – Povestea lui Casey Han. O poveste despre dragoste, lăcomie și ambiție în jungla newyorkeză care o să te fascineze de la prima pagină.
Faceți cunoștință cu Casey Han, o tânără aparent delicată, dar cu voință de fier, fiica crescută în Queens a unor imigranți coreeni. Casey nu-și permite nici măcar să viseze la stilul de viață luxos din Manhattan, dar se poartă ca și cum New Yorkul ar fi la degetul ei mic. E hotărâtă să reușească prin propriile puteri, ca să se elibereze de regulile stricte și moștenirile dureroase ale familiei sale. Însă va afla în curând că o diplomă în economie, chiar și de la Princeton, nu-ți garantează succesul în lumea reală, iar o relație cu un bărbat alb, de familie bună, nu înseamnă că ai găsit adevărata dragoste.
Când îi iese în cale o veche cunoștință, la picioarele lui Casey se deschide o lume a privilegiilor, puterii și strălucirii – dar cu ce preț? Prinsă între o comunitate tradițională dezrădăcinată și un oraș nemilos, unde orice e posibil, Casey trebuie să facă o alegere.
Fragment în avanpremieră
Hainele erau vrăjite, Casey chiar credea asta. N-ar fi recunoscut-o în fața colegilor ei de la cursurile de studii feministe, dar simțea că un arti- col de îmbrăcăminte putea să schimbe un om, literalmente putea să arunce o vrajă. Fiecare fustă, bluză, colier sau pantof modest spunea ceva – unele obiecte țipau, altele șopteau seducător, iar Casey experi- menta fiecare expresie cu plăcere și adora această lume. Fiecare articol sugera o imagine, o viață, un tip de femeie, iar Casey se simțea atrasă de toate astea. Când lucrurile deveneau dificile – și acum nu se putea mai rău –, Casey se ducea să-și cumpere ceva de îmbrăcat. Când avea foarte puțini bani, era suficient să-și cumpere o pereche de colanți negri sau un ruj de la drogherie, și astfel trecea peste momentele grele.
Casey și prietenele sale din facultate se rușinau când făceau cumpără- turi. Fetele inteligente care citeau cărți nu trebuiau să fie materialiste (colegii lor de la studii economice îi numeau pe consumatorii bunurilor de larg consum niște idioți fără direcție, iar când venea vorba despre re- ligie, invocau expresia lui Marx – „opiul poporului“) și, deși femeile in- telectuale discutau cu istețime teme precum senzualitatea și simțul atingerii în artă, femeilor deștepte nu trebuia să le placă să aleagă sau să colecționeze multe rochii. Dar Casey știa bine, asta pentru că stătuse de ambele părți ale tejghelei, că până și fetele citite adorau să meargă prin magazine și erau încântate de o fustă roșie, din tweed, sau de un cloș negru. Și la fel de adevărat era că fetele deștepte voiau să fie frumoase, așa cum fetele frumoase voiau să fie deștepte. Iubitoarele de cărți, care purtau mărimea XL, puteau iubi hainele la fel de mult ca moștenitoarele marilor averi care încăpeau în XS și care mergeau la cumpărături pentru a-și umple timpul cu ceva. Fiecare căuta o identitate definită de obiecte.
În acea dimineață, Casey a mers la Bayard’s deși bugetul ei i-ar fi re- comandat Lucky’s, un magazin care mereu avea reduceri. Își dorea ceva ce putea fi purtat la un interviu pentru un loc de muncă, iar gândul de a răscoli printre standurile dezordonate de la Lucky’s o deprima, deși cu alte ocazii savurase provocarea de a găsi comori rămase din moda sezo- nului trecut. Astăzi voia lux. Voia să devină altcineva.
La etajul trei, Bayard’s avea colecțiile designerilor moderni. Casey era o cumpărătoare eficientă și, într-o jumătate de oră, alesese deja o pereche de pantaloni negri, strâmți, croiți dintr-o lână ușoară, o fustă gri, cu pliuri în lateral, o cămașă albă, Sea Island, cu manșete supradimensionate, și o ja- chetă bleumarin, subțire, pe care o putea purta și la pantaloni, și la fustă. Erau haine de mers la birou și o atrăgeau.
O vânzătoare minionă, pe nume Maud, i-a luat lui Casey hainele de pe braț. S-a uitat în fugă la chipul fetei, la pălăria de pânză și la ochelarii mați, apoi a dat scurt din cap. Casey i-a răspuns în același fel. Felul detașat al lui Maud de a se purta era uluitor. Lucrând și ea în do- meniul vânzărilor directe, Casey și-a dat seama că reacția femeii era potrivită. Maud vorbea simplu, fără false intimități. Avea aproape șaizeci de ani, era îmbrăcată cu un pulover modern, gri, și cu pantaloni pană, tot gri. În părul rar, ondulat și cărunt își prinsese fundițe de un alb imaculat. Era ca o coloană clasică. La gât îi atârnau ochelarii de citit, prinși cu un șnur, ceea ce-i dădea o autoritate intelectuală pe care Casey o găsea irezistibilă.
În mod normal, Casey evita vânzătorii. Într-un magazin ca Bayard’s, vânzătorii împărțeau clienții în două categorii: cei care voiau un prieten sau cei care doreau un ajutor tăcut, care să crească vânzările și care să livreze pachetele la adresa corectă. Casey pretindea că face parte din ul- tima categorie, pentru că nu voia să fie descoperită. Cel mult, își putea permite să cumpere o jartieră la reduceri.
Maud a dus-o la o cabină imensă de probă, apoi a agățat hainele alese într-un cuier din fier forjat. Le-a măsurat din ochi și a zis:
— Ați făcut niște alegeri bune.
Tonul lui Maud era chibzuit, nu slugarnic, iar comentariul însemna ceva pentru Casey, deși auzise des lucrul acesta. Avea mult bun-gust pentru o persoană atât de tânără (cuvintele exacte și ușor agresive ale lui Sabine), dar asta n-o consola pentru faptul că nu era frumoasă. Și-a adus aminte de Jay și de cele două fete și și-a dorit să fi fost și ea mai drăguță, să aibă o talie mai îngustă, sânii mai plini, pielea mai luminoasă. Gândurile acestea o stânjeneau.
Maud și-a atins buza de jos cu degetul mic.
— Am ceva pentru dumneavoastră.
Casey a dat din cap, încântată de atenția pe care o primea, și, în scurt timp, Maud a adus un costum creat de un designer german, de culoarea ciocolatei amărui – un sacou lung și o fustă până la genunchi. Era din lână, un material folosit mai degrabă la costumele pentru bărbați. Deschiderea sacoului era asimetrică și avea piept dublu. Prețul era for- mat din patru cifre. Măsura 36.
— Nu l-am văzut expus, a zis Casey.
— Nu era expus, a zâmbit Maud. Încercați-l.
Niște aplice de cristal de culoarea piersicii străluceau în cabina de probă, aruncând asupra ei o lumină generoasă. Casey s-a dezbrăcat de hainele de stradă și a așezat costumul peste silueta ei firavă.
În cabină era o pereche de pantofi cu toc, număr mare, ca să fie pro- bați cu hainele. Cu pălăria scoasă, dar cu ochelarii de soare încă la ochi, Casey a zărit în oglindă o tânără hotărâtă, rezistentă la orice șoc. Și-a dus la piept mâinile pline de brățări de argint, cu pumnii strânși, for- mând un X, luând poziția preferată de Wonder Woman. Asta o făcea pe Tina să moară de râs, dar lui Casey nu i se părea deloc amuzant.
Celelalte haine îi veneau perfect. În mod normal, aduna un morman de țoale respinse când proba, dar acum nu era nimic pe podeaua cabi- nei de probă. Fiecare articol de îmbrăcăminte părea esențial pentru noua ei viață, oricare ar fi fost el. Cea mai ieftină era cămașa și costa trei sute de dolari.
Cu mare grijă, Casey a pus fiecare haină pe umerașul ei, analizând mai mult costumul maroniu și socotind în minte prețul. Fără să includă taxele, era patru mii de dolari. În lumea vânzătorilor, din care Casey făcea parte cu mândrie, era o chestiune de onoare să nu plătești nicio- dată prețul întreg – asta era ceva pentru clienții de rând. Vânzătoarele de la Sabine’s le numeau pe aceste cumpărătoare „Wilmas“, prescurta- rea de la willing mamas – „mame doritoare“. Trebuia să le privești cu dispreț. Le dădeai cele mai bune sfaturi, luai comisioanele, dar sperai să nu fii atât de naivă, dacă ajungeai vreodată în situația lor. Însă nu exista nicio fată care să lucreze în vânzări și care să nu-și dorească să poată face alegerile unei Wilma.
Casey s-a așezat pe micuța canapea tapițată. Nu concepea să-și înceapă noua viață fără aceste haine frumoase – erau făcute pentru ea. În alte dăți, rezervase articole pentru mai târziu, dar nu le cumpărase niciodată. Când ieșea din magazin, se gândea la cine era cu adevărat – fiica unor oameni care curățau haine ca să-și câștige existența. Nu avea ce să caute la Bayard’s. Maud a bătut ușor la ușă. Casey și-a pus pălăria pe cap.
— Vreți să-mi păstrați și mie aceste haine? a întrebat ea.
Maud și-a păstrat expresia neutră, știind ce se petrece.
— Numele și numărul de telefon? a întrebat ea cu un zâmbet curtenitor.
Casey i-a spus cum o cheamă, apoi a bolborosit.
— Hotel… Carlyle…
Se uita prin poșetă după cheia camerei de hotel – gândindu-se că poate e scris numărul de telefon pe breloc –, când, dintr-odată, a simțit o atingere pe umăr. Era Ella Shim.
Ella era o fată pe care o cunoștea de la biserica părinților săi. Deși exista o diferență de un an între ele, erau în aceeași clasă. Tatăl Ellei, doctorul Shim, era oftalmolog la Manhattan Eye, Ear & Throat și mem- bru fondator al bisericii părinților lui Casey, din Woodside. O dată pe lună, doctor Shim și Joseph Han, amândoi oficianți, și Leah, pe post de diacon, făceau parte din comitetul de ospitalitate și-i vizitau pe bolnavi și pe membrii îndepărtați ai congregației. Ella și tatăl său văduv locuiau într-o casă în stil Tudor, pe Dartmouth Avenue, în Forest Hills. Jucau tenis sâmbătă dimineața, la Westside Tennis Club, unde el fusese primul membru de origine coreeană. Ella mersese la școala Brearley cu Virginia Craft, care credea că Ella era tot atât de plicticoasă pe cât era de fru- moasă. Casey o antipatiza pe Ella fără motive întemeiate și ura felul în care ieșea în evidență. Avea un ten alb ca hârtia, era micuță, nu avea găuri în urechi, avea ochi asiatici, cu pleoape groase, atât de dorite de asiatici, cu gene lungi, negre și întoarse, și o gură rozalie. Avea o gropiță fermecătoare în obrazul stâng și nevinovăția unui copil mic. Cu câțiva ani în urmă, în timpul școlii de duminică, Casey se holbase la degetele lungi și subțiri ale Ellei. Părul Ellei era negru ca pana corbului. Era dese- ori comparată cu actrița chineză Gong Li.
Femeile de la biserică o compătimeau pe Ella, pentru că mama ei mu- rise la naștere, și-l admirau pe doctor Shim, care nu se recăsătorise după decesul soției sale – pentru ele, el era idealul romantic. La biserică, ma- mele de băieți își frecau mâinile așteptând ca Ella să absolve Wellesley și sperau ca frumoasa și rezervata fiică a doctorului să devină într-o bună zi nora lor. Dar fiii lor nu se simțeau în largul lor în preajma acestei frumu- seți cuminți; de fapt, puțini oameni îi căutau compania. Avea o frumusețe care ținea oamenii la distanță – nu era chiar rece, dar nici nu oferea căl- dură sau alinare. Avea un soi de singurătate stranie.
— Bună, a zis Casey.
— La cumpărături? a întrebat Ella, aproape în șoaptă. Fața lui Casey arăta și mai rău de aproape.
— Așa se pare.
— Ce drăguț e, a comentat Ella, arătând spre costumul din vârful mormanului de haine.
— Mda, a replicat Casey.
A tras aer în piept. Dacă ar fi fost într-un bar, și-ar fi aprins o țigară. — Ce cauți aici? a întrebat ea tăios.
— Păi…
Ella șovăia. Cum trebuia să discute cu Casey, fata cu care își dorise să se împrietenească la biserică?
— Eu… tocmai ce mi-am comandat rochia de mireasă.
A lăsat privirea în jos, neștiind care avea să fie reacția lui Casey.
Logodnicul ei, Ted, o convinsese să se mărite cu el după absolvire, iar ea se topise de bucurie gândindu-se la viitorul lor împreună. Era foarte convingător, iar Ella îl iubea. Nu iubise niciodată pe altcineva. Tatăl ei nu era împotriva lor, dar părea enervat – i se schimba expresia – de fi- ecare dată când Ted vorbea despre ambițiile și planurile lui bine stabi- lite. Ted scrisese deja o ciornă a anunțului de nuntă, ca să-l publice în The New York Times și în revistele studențești de la Exeter și Harvard.
— Te măriți? a oftat Casey. Cu cine, dacă mi-e permis să întreb?
A zâmbit, ca și cum Ella ar fi fost o clientă.
— Cu Ted Kim, a răspuns Ella, ridicând din umeri. Nu cred că-l știi.
E din Alaska.
— Din Alaska? s-a mirat Casey.
— Aha, a dat din cap Ella.
— Și unde a mers la școală?
Era nepoliticos să pui atâtea întrebări, dar Casey nu se putea abține.
— La Harvard, a răspuns Ella emoționată. Dar nu e de vârsta noastră. A terminat Studiile Economice acum câțiva ani. — Unde?
— La Harvard.
— Normal, a dat Casey din cap. Câți ani?
— Treizeci.
— Desigur.
Nu se purta frumos. De obicei, Casey se mândrea cu manierele ei. Ella a coborât privirea.
— Toată lumea e invitată. Părinții tăi, tu. Adică, dacă vrei să vii… E la biserică. Știi, ca toate celelalte nunți.
— Doamne, Dumnezeule! Îți faci nunta la biserică. Ești senzațională, Ella!
Casey jurase că nu-și va face niciodată nunta în stil coreean, la bise- rică, nuntă cu cinci sute de oaspeți, care apăreau fără să fi fost invitați, cu un bufet cu mâncare coreeană la recepție, servită de voluntarele bise- ricii, la subsolul clădirii, fără un strop de alcool în jur.
Ella a simțit disprețul lui Casey și a ascuns faptul că-i rănise sentimentele. Pe scara rulantă, zărise fața vânătă a lui Casey sub pălăria de plajă kaki și luase asta ca pe un fel de semn. Încerca să-și dea seama dacă totul era în ordine cu Casey și dacă putea s-o ajute cu ceva. Ella și-a mușcat buza de jos, gândindu-se cum să plece mai repede, simțind cum Casey voia să scape de ea.
Casey a sesizat suferința pe care i-o provocase și s-a simțit groaznic. A zâmbit.
