În colecția Yorick este în curs de apariție „Scrisori către Génica Athanasiou”, de Antonin Artaud. Cartea reprezintă o serie de scrisori de dragoste și revoltă, care completează, aproape dureros, profilul nuanțat, visceral, imprevizibil al lui Antonin Artaud.

În „Scrisori către Génica Athanasiou”, fiecare epistolă conține o variațiune pe tema iubirii pe care Antonin Artaud i-a purtat-o celei care i-a fost muză și parteneră.

Fragment în avanpremieră:

Paris, 12 octombrie 1923

Înger drag. Trebuie să fii foarte aproape acum, în momentul în care îți scriu. Ar însemna prea puțin dacă aș spune că doar mă gândesc la tine și că te-am tot urmărit. Mă gândesc la tine în mod activ, dacă pot zice așa: te evoc cu un sentiment care este deopotrivă de admirație și de iubire. O admirație care prinde rădăcini în altă parte decât în mine, tocmai în simțirea tuturor virtuților tale.

Oare cum o s-o găsești pe mama ta? Pe de altă parte, nu reu­șesc să-mi imaginez cum o să ți se pară acum țara în care ai locuit atât timp și în care te-ai întors forțată de niște circumstanțe du­reroase. Cum o să te simți acolo? Să-mi povestești tot. Sunt ală­turi de tine în fiecare clipă. În ciuda acestor circumstanțe, mi se pare că nu e cazul să disperi. Câteva luni de reculegere îți pot prinde foarte bine, mai ales că ești stăpână pe sufletul tău, capa­bil încă de senzații și de sentimente, fie ele chiar apăsătoare sau dureroase. Deja m-am gândit la câteva cărți pentru tine, pe care o să ți le trimit la începutul săptămânii viitoare: câteva romane, o cărticică de cugetări a unui scriitor pe care îl cunoști și cu care vreau să te surprind.

Cât despre mine, îmi inund spatele cu tinctură de iod, sufăr, suspin, simt că nu pot să mă țin pe picioare, încep să merg din nou, mă culc, mă trezesc, sunt entuziasmat, nu mai sunt entuziasmat, stau de veghe, adorm, mă tem de odihnă, mă tem de oboseală, mă tem de zgomot, mă tem de liniște, membrele mi se desprind, membrele revin la locul lor, rămân astfel într-o instabilitate îngrozitoare, jupuit de mine însumi, jupuit de viață, disperat să evadez din ea, deși continui să am grijă de mine.

Sunt la Café de la Régence. Este singurul loc în care mă mai regăsesc puțin, acum, că ai plecat. Aici am simțit pentru prima oară gustul Parisului.

Pe curând.

Pe sufletul meu,

Antonin Artaud

Paris, 22 octombrie 1923

Dragă Génica,

Încă nu am nicio veste de la tine. Măcar ai primit scrisoarea mea? În orice caz, sper că mi-ai scris deja; dacă nu, fă-o cât mai repede. Eu nu am cine știe ce noutăți, aș putea doar să spun că de trei, patru zile mă simt mai bine. Din punct de vedere material, n-am prea mari motive de îngrijorare, am primit banii pe două săptămâni și totul a decurs perfect. De acum o să fac figurație în fiecare seară, câte cinci minute în deschidere. Deocamdată asta e tot ce au găsit să mă pună să fac. Am asistat și la o repetiție a spectacolului lor de deschidere de la Studio. Ce actori jalnici. Regizorul le dă indicațiile necesare, astfel încât piesa să capete o relevanță scenică, însă ei joacă fără cap și fără coadă, de-ți vine să vomiți. În condițiile astea, spectacolul nu mai există, ci doar piesa rămâne în picioare. Aș fi putut face ceva cu ea. Dar au preferat să dea rolul la întâmplare, cu atât mai bine și cu atât mai rău pentru ei. Acest lucru nu trebuie perceput ca fiind un act de dispreț la adresa lor, ci doar o chestiune de folosire a „elementelor“. În orice caz, o să am deplina libertate să mă odihnesc mai mult, căci angajamentul de acum nu este decât provizoriu și nu mă costă decât cinci minute, după cum ți-am spus.

Cine știe cum o să te găsească scrisoarea asta. În ce stare de sănătate și, mai ales, în ce stare financiară și morală. Ține-mă la curent cu tot ce ți se întâmplă. Scrie-mi cât mai repede.

Cu toate gândurile și mângâierile mele,

Naky

Paris, 22 octombrie 1923

Dragă Génica, scumpa mea,

Nu pot să-ți răspund decât atât:

Când iubești cu adevărat pe cineva, îl accepți așa cum este, cu viciile, cu defectele și cu mizeriile lui, fără să te dai bătut. Nu o să admit niciodată să mă despart de tine, NICIODATĂ. Nu există negocieri în dragoste, fie totul, fie nimic. Iar în cazul ăsta eu vreau totul. De vreme ce n-ai pic de milă față de mine, nu vrei să-mi lași pic de răgaz și n-ai de gând să devii odată rezonabilă, o să fiu și eu la fel de crud și o să-ți zic: suferă, așa să fie, continuă să suferi. Și eu sufăr ca un nenorocit, am depășit toată suferința, to­tuși TRĂIESC și aștept. Așteaptă și tu, fă ca mine. Nu cred că ai avut parte doar de dezamăgiri alături de mine. Au fost și mo­mente bune. În schimb, pentru mine nu mai există momente bune în viața asta. Fiecare secundă este o eternitate infernală, FĂRĂ IEȘIRE și fără speranță. E ciudat, atât de ciudat că nu-mi deplângi durerea, dar, în schimb, continui să te plângi de mijloacele prin care încerc să alin durerea asta. Cât despre presupunerile pe care le faci despre consecințele acestui tip de ali­nare, să știi că am renunțat de mult să mai vorbesc despre asta. Aici nu este vorba despre medicină. În sfârșit, înțelege o dată pentru totdeauna că, din punctul meu de vedere, viața mea e ca și pierdută, și de ce nu ar fi, durerile din cauza cărora urlu sunt atât de violente, încât aș renunța pe loc să mai trăiesc, iar pentru mine o singură clipă de alinare este neprețuită. Altceva prea puțin mă interesează. Și ascultă-mă bine: Aveam, poate, și niște vești bune pentru tine, însă dezgustul fără margini în care m-a aruncat scrisoarea ta le-a făcut să treacă pe ultimul plan. Am fost la cabinetul doctorului Toulouse, iar acolo m-a consultat unul dintre colegii lui, pe care l-am apreciat foarte mult. Este neurologul de serviciu. Încă de la primele sen­zații pe care i le-am descris, am avut pentru prima oară în viață impresia că mă aflu în fața unui om care înțelege natura specială a bolii mele. Mi-a pus niște întrebări atât de precise, atât de rele­vante pentru ceea ce simțeam, încât mi-am dat seama că, în sfâr­șit, văzuse el ceva. De fapt, după ce mi-a verificat reflexele, a scos un strigăt și mi-a spus: A! Am găsit cheia problemei! Trebuie să vin și mâine, ca să aflu despre ce era vorba, dar iată că în cele din urmă mi se arată o speranță. Așa că liniștește-te. O să se rezolve curând. Aștept de la tine o scrisoare mai calmă, mai afectuoasă. Rămâi în România cât mai mult posibil, ar fi mai bine pentru tine.

Cu cele mai bune gânduri și cu toată dragostea,

Antonin Artaud

Și încă ceva:

Trebuie să nu fi fost deloc în apele tale, iar singurătatea, amă­răciunea și depărtarea trebuie să-ți fi tulburat mintea de ai fost capabilă să-mi scrii o astfel de scrisoare, după cincisprezece zile de tăcere, iar după atât timp ăsta să fie primul lucru pe care ai găsit să mi-l spui despre tine. Ești o criminală, fiindcă n-ai milă de rătăcirea mea, de durerea și de chinul meu, peste care mai vii și tu cu reproșurile tale jalnice.

Înainte de toate, trebuie să-ți spun asta:

Nu o să renunț la otravă decât atunci când sănătatea o să mi-o permită și o să rămânem împreună în tot acest timp, fiindcă nu o să ai cruzimea să mă abandonezi în nefericirea mea.

Înțelege odată că-mi MĂNÂNCI creierul. Nu vreau ca acest lucru să mai fie subiect de discuție între noi. Îmi vine să urlu pe măsură ce citesc scrisoarea ta, și nu pentru ce ai scris, ci fiindcă ești iremediabil de încăpățânată.

Decât să alimentezi boala asta, mai bine ajută-mă și înțelege odată că toate motivele tale nu au nicio putere asupra mea, fiindcă soarta asta cumplită m-a scos de mult în afara rațiunii umane, în afara vieții înseși. Înțelege că mi-aș da și viața pentru O SINGURĂ oră de pace absolută. Gândește-te la intensitatea suferinței care a putut să mă aducă în starea asta mintală decât la stare în sine. Reflectează deci, reflectează la aceste ultime fraze, reflectează serios, sincer, cu sufletul. O să găsești astfel cheia purtării mele.

Și, mai ales, să nu te gândești să mă părăsești. Sunt singur pe lume, chiar pot să zic asta. Înconjurat de hăuri, încercuit de du­reri. Mi se pare că toată scrisoarea ta e nebunie curată. Nu o să-ți răspund la nicio întrebare. Nu accept ca NIMIC, dar nimic să se schimbe între noi. Înțelege.

O să-mi răspunzi imediat. Iartă-mă pentru violența cu care îți scriu. Dar nu mai pot de disperare. Aș fi capabil să mă sinucid pe loc dacă îmi mai scrii o singură dată pe tonul ăsta. Gândește-te numai în ce stare de angoasă teribilă mă arunci, demon nemilos, care se pricepe atât de bine să fie și înger când vrea. Am nevoie de îngeri. Destul mă învăluie iadul de prea mulți ani. Înțelege, în sfâr­șit, că am ars deja o sută de mii de vieți omenești prin durerea mea.

Scrie-mi repede și iartă-mă. Iubește-mă. Și liniștește-te. Uite cum scriu. Vezi și tu că e deja mai bine. Ai răbdare.

Nefericitul tău,

A. Artaud

Douăzeci și PATRU – 24 octombrie 1923

Trebuie să te liniștești, draga mea, îngerul meu. Deja sunt mai bine. Sufletul mi se reculege. Sunt încă viu. Dacă unul dintre noi doi trebuie să se vindece, ei bine, aia ești tu, nu eu. Îți jur, o dată pentru totdeauna, pe sufletul meu și pe ce am mai pur, că ai exa­gerat mereu răul care a pus stăpânire pe mine. Întreab-o pe mama dacă o cunoști. O să-ți spună că mereu am fost nemilos cu cei apropiați, și asta cu mult înainte să iau opiu, și că n-am putut niciodată să sufăr conflictele. Mi-ar fi plăcut să mă fi întâlnit acum trei ani, acum cinci ani, acum zece ani, eram un demon dezlăn­țuit din cauza răului ce mocnea în mine și care n-avea nicio legă­tură cu opiul. Nu știu ce-ți imaginezi tu, dar să știi că nu am mai luat opiu de când m-am întors. Presupunerile tale sunt greșite. Sigur, mai consum din când în când, dar nu din obișnuință, îți jur pe viața ce o să urmeze, pe realitatea superioară a minții mele, de care îmi pasă cel mai mult pe lume. Ai făcut o obsesie, Génica, trebuie să te hotărăști să te vindeci. Și tu, din fericire, nu trebuie decât să ți-o dorești și să chibzuiești. Te iubesc. Nu ai putut, nu ai vrut niciodată să mă crezi, fiindcă OBSESIA TA a fost mai puternică decât adevărul însuși. Despre ce este vorba, Génica. Nu ai vrut niciodată să iei în considerare adevărata întrebare. Înțelege odată că problema primordială, întrebarea, o reprezintă INTENSITATEA suferinței. Îmi vorbești întruna despre viața mea, despre o vindecare viitoare, dar înțelege, te rog, că ideea de suferință este mult mai puternică decât ideea de vindecare, decât ideea de viață. Pentru mine, întrebarea este cum mă vindec eu de această suferință, însăși intensitatea ei mă împiedică să mă gân­desc la orice altceva. Nu, n-ai cântărit niciodată intensitatea aces­tei suferințe. Îmi vorbești despre așteptare, despre răbdare, ca și când oroarea vieții pe care o duc mi-ar permite să aștept. Creierul tău sănătos, corpul tău care nu-mi simte durere te fac să crezi că aș putea să aștept, însă corpul meu torsionat, corpul meu sfâșiat, creierul meu ruinat nu-mi lasă timp să aștept. Te rog să nu o iei de la capăt cu argumentele astea. De două zile m-ai adus la dispe­rare. Întoarce-te la cum erai. Vezi bine din scrisoarea asta că sunt MULT mai lucid decât tine.

Suflet drag,

Naky

Tweet